În aceeași notă de umanizare a Lucrărilor tehnico-științifice ale „Zilelor prunului” (Z.P.), maestrul Dinu Săraru își dezleagă băierile sufletului, înnodând nesfârșite și înțelepte povești țărănești de prin Slătioara Vâlcei. Fragment publicat cu prilejul ediției a II-a a Z.P., 1986.
xxx
„Răbdător ca țăranul, răzbind îndărătnicia atâtor pământuri sterpe, mulțumindu-se mereu cu puțin, spuzit pe dealuri și pe coline, strecurat pe sub râpi și până sub poalele muntelui, grăbindu-se, primăvara, să înflorească și să dea lumii bucuria florii lui ca un bulgăre de zăpadă și să o împuternicească în credința ei că a ieșit, în sfârșit, la lumină, lăsându-se, primul, cotropit de albine și așteptând sfios înserările ca să izvodească suavul parfum cu care intră în drepturile lui anotimpul renașterii, Prunul mi s-a înfățișat întotdeauna, lângă obrazul curat al casei țărănești, un semn al Speranței.
Nu este el, Prunul, cel care însoțește, cu o nobilă umilință, întâmplările vieții țărănești toate, lacrima de cristal a fructului său boierind plosca de lemn înflorat ridicată în cinstea nuntașilor la întemeierea unei noi vetre de neam, dar și încărcând cu atâta smerenie recunoscătoare gestul cu care din ceașca de pământ ars se varsă primele picături în amintirea celor ce au fost?!
N-am să pot uita niciodată bucuria orgolioasă cu care se răsturnau în butiile pântecoase coșurile cu prune coapte la sfârșitul lui august, când toamna începe să se ghicească în obrazul argintat de rouă al fructului închizând în el, ca într-o cămară fermecată, mierea verii și miresmele ei la un loc.
Ogrăzile de prun, toamna, într-o geografie săracă de nesfârșitele întinderi ale grâului și porumbului venind să dea câmpiei pecetea bogăției, țineau lumea dealurilor sub aripa Speranței că nici aici pâinea nu va lipsi.
Chiotul care vestea răsturnarea celui dintâi coș cu prune în butia pregătită gospodărește cu o sete atât de sănătoasă era, așadar, un chiot al victoriei celei mai omenești, consacrând ideea de bunăstare.
Cine ar putea uita, apoi, din cei care le-au trăit, serile de toamnă târzie, la gura cazanului, cu porumbi copți stropiți cu fruntea țuicii, când începeau să se dezlege și baierile sufletului și ale limbii se înnodau, nesfârșite, poveștile țărănești?!…”
Citește și Pastila de frumos. „Expoziţia Naţională Horticolă Permanentă” (I)
«La un cosit, odată – zicea eroul meu, năiță Lucean- nimerisem pe sub niște pruni bătrâni și mă chinuiam să trag pologul drept să nu creadă lumea că am uitat să țin coasa în mână după atâția ani de război. Prunii erau albi și prunele dăduseră bine în pârg, crescuseră ca ciorchinul de strugure și de atâta dulceață plesneau numai lacrimi de miere pe obrazul lor înroșit.
– Măi, îi spun eu muierii care atunci venise cu demâncare la mine fiindcă se și făcuse prânzul ăl mic, o mai fi pe pământul ăsta un pom care să plângă de bucuria belșugului cu lacrămi de miere?
– Nu, zice ea, prunul plânge cu lacrămi de miere și omul cu lacrămi de sare și când se împreună și când se împreună mierea cu sarea se face viața!
– Îți dai seama ce a putut spune ea, nevasta asta a mea, numai din capul ei?!
– N-a spus ea întâi, îl liniștea grăbit, de fiecare dată, cazangiul, care mai auzise povestea și anul trecut, vezi de treabă și nu te speria. Însă, adăuga el, lăsând să se înțeleagă că ce era de recunoscut trebuia recunoscut chiar și din gura unei muieri, adevărul rămâne adevăr: și prunul e un pom al vieții, nu numai mărul…»”
P.S. Cine a avut ideea să redea Prunului (Z.P.) respectul înțelept cu care l-a înconjurat întotdeauna țăranul român înseamnă că a înțeles acest adevăr vechi și merită cinstirea.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Expoziţia Naţională Horticolă (II)
0 Comentarii