Încercând să încadrez genul dezideratelor mele din această rubrică în actualitatea românească se impune să consemnez Nenorocul societății noastre de după 1989, care, timp de câteva decenii, sintetic, a urmat, debusolată, etapele: Până prin 1996 priveam încă spre Răsărit, cu unele cosmetizări; Din 1996 până prin 2001, deschidere totală spre Vest, dar fără o cale anume, mai mult talibanism; 2001-2005, o nouă președinție Iliescu, orientare „așa și așa”; După 2007, integrarea, mai corect spus alipirea la UE, ajungând în zilele de azi, după 35 de ani, fără a ne putea declara desprinși definitiv de nenoroc! Cale parcursă cu ambiguități în toate domeniile, dar mai ales în agricultură.
Am trăit evenimentele în vâltoarea lor, implicat chiar din prima etapă. Cum?! Precizez aici că prin „oaste” trebuie înțeles nu numai instituția ministerială și toate subordonările teritoriale până la direcțiile județene cu personal oficial salariat; după cum am cunoscut în agricultura apuseană cu ocazia stagiului de 9 luni în Franța, 1969, armata oficială de îndrumare a agriculturii este completată, și adesea animată, de corpul de profesioniști din organizațiile de pe filiera fiecărui produs agroalimentar, în cazul României de cele 17 Consilii pe Produs amintite în ediția trecută.
În acest context am înființat în 1993 o organizație profesionistă nonguvernamentală denumită Societatea Națională a Pomicultorilor din România (SNPR). În această calitate, ca președinte al SNPR, a trebuit să particip la „tranziție” așa cum a fost ea. Rememorând analitic întreaga perioadă, îmi explic de unde a plecat să-i spun „răul” care a grevat asupra întregii evoluții în agricultură, până în actualitate. Neavând o strategie, adoptând teoria „mersului de la sine”, în vidul creat am început să fim sprijiniți din afară. În general cu bună credință, cu bune intenții, dar ajutorul a avut în vedere stări de lucruri specifice gradului de dezvoltare a țărilor respective și nu situația de la noi! Nu cunosc resorturile, dar în peisagiu au apărut mai întâi emisari din Germania și Olanda care s-au introdus în miezul evenimentelor. Din nefericire, experții proveneau din țări în care producția bunurilor agricole era bine pusă la punct, au considerat că și la noi trebuie rezolvate problemele din zona distribuției, a comerțului. Așa am început cu sfârșitul de pe lanțul sectorului fucte-legume, nu cu sămânța, respectiv pepiniere care să înnobileze, prin altoire, milioane de puieți necesari regenerării livezilor îmbătrânite; sau în legumicultură, cu fermieri producători de semințele acum importate preponderent din Olanda.
Am construit mai întâi raftul, respectiv Piața de Gros pe Bulevardul Metalurgiei din București, plus șase Centre de Colectare în câteva bazine de producție. Primul a fost fondat la Mihăești, în județul nostru. Am participat la inaugurarea cu fast din 5 martie 1998. Au mai fost construite Centre la Brezoaiele – Dâmbovița, pentru cartofi, l-am vizitat și avea lacătul pus, la Movilița, Vidra, Giurgiu, Cuza Vodă. Să colecteze și să comercializăm prin ele, ce, fructe și legume, de unde, livezile noastre fiind neîngrijite pulverizate de Legea 18/91, în curs de defrișare. Aș ruga o anchetă jurnalistică a Centrului de la Mihăești prin care nu cred că s-a colecat o ladă de mere. Cât privește experții olandezi – contribuții mai ales la inconsistența Consiliului pentru Fructe-Legume, fără sămânță, livadă, cercetare–inovare. Consecința acestor politici și sprijn: rafturile pline, produsele românești 20%.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Pomicultura – cu oaste dezarmată
Citește și Pastila de frumos. De la trecutele moşii, la cele din zilele noastre
0 Comentarii