Doresc să-mi fundamentez considerentele care mă determină să afirm, tot repetând, că exploatarea pământului sub formă de latifundii nu se potrivește mediului identitar, istoric și tradițional al societății românești. Nu fără temei, prof. N. Iorga, audiind discursul de recepție în Academia Română al ui Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, despre care am amintit, a propus traducerea în câteva limbi de circulație internațională, tipărirea și difuzarea lui în lume, pentru a fi cunoscuți ca atare! Era pe timpul când în Academia Română mai pătrundeau și oameni cu largă viziune. Din nefericire, încă, în actualitate, se mai simte la unele formațiuni politice adierea reminiscentă a ideologiei care a condus la întârzierea și adesea la deformarea reformei structurale în agricultură. Consemnez în acest sens din studiul academicianului Constantin Ionete, director general al Institutului de Cercetări Economice, publicat în 1999, referitor la efectele dezastruoase ale Legii18/91. Între altele, un fel de naționalizare, etatizare a pământului de peste 10 ha, maximum cât a fost retrocedat.
Zice dl. Ionete: „În realitate, timp de 10 ani orientările au fost inversate (nu spre capitalism – n.n.). Politica agrară a fost concentrată asupra sectorului de stat… s-a urmărit blocarea privatizării, promovarea producției în întreprinderi faraonice (IAS), pe suprafețe cuprinse între 1.000 ha și 10.000 ha, și chiar mai mari, și acordarea de subvenții în creștere pentru acoperirea pierderilor de producție. S-a ignorat faptul că în țările cu agricultură dezvoltată domină FERMA FAMILIALĂ, pe suprafețe de 20-40 ha. În S.U.A. Numai 3% din suprafața agricolă aparține exploatațiilor cu terenuri mai mari de 700 ha. Micilor exploatații agricole ale foștilor membri C.A.P. li s-a conservat proprietatea de până la 10 ha fără subvenționare. S-au alocat subvenții bugetare și cvasi-fiscale în cea mai mare parte societăților comerciale de stat până în 1997!”
A trecut timpul, ne alipirăm la U.E., până și ideologii părerii că „proprietatea e un moft” aderară la economia de piață și sperăm că urmașii lor nu se vor mai redefini, măcar în privința proprietății. Și, totuși, subliniez din nou că ne aflăm în fața unui fenomen social major, fără a-l lua serios în seamă: revenirea la marile, dacă nu, mai marile moșii, anterioare Primului Război Mondial, Marii reforme agrare – 1921. Numai că tehnologia actuală, cu mecanizarea 100% a multor culturi, nu mai are nevoie de satele născute pentru a fi veșnice, la marginea moșiilor, menite să are și să muncească pământurile! Privind cu ochii minții peste câteva generații, constatăm o Românie văduvită de sate, de civilizația rurală regeneratoare, fără nicio șansă de revenire a „căpșunarilor”.
Sintetizând, la urmările nefaste ale întinderilor faraonice, de exploatare a pământurilor, trebuie adăugate aspectele dezastruoase asupra demografiei; extrema polarizare socială; deșertificarea climatică și pedologică prin împiedicarea măsurilor de regenerare a ecosistemelor (programul de plantări actual în perdelele de protecție din sud); competiția, inovarea, caracteristice economiei de piață, imposibil sub o singură baghetă pe 20.000 ha, de exemplu; lipsa diversificării culturilor, a integrării pe verticală cu procesarea (vezi zootehnia). Până și promoția profesională a tinerilor pentru agricultură a devenit deja neatractivă, liceele agricole – care mai sunt – și universitățile duc lipsă de condiții ș.a.
Față de toate acestea am speranța într-un Plan de Țară fundamentat cu înțelepciune, sub patronajul Cotroceniului, care va evita dezrădăcinarea, asigurând un sat românesc prosper, înțesat de ferme familiale moderne!
Dr. ing Iarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Dezrădăcinare identitară
Citește și Pastila de frumos. Planul Marshall peste noi
0 Comentarii