Cele două ediții anterioare, „Paragina” și „Grânar al Europei”, fiind organic legate de sistemul agrar pe care îl moștenim, de structura pulverizată în care este exploatat pământul românesc, doresc, în continuare, pe aceleași teme agricole să mă opresc la cauzele de fond, determinante, ale importului agroalimentar de circa 80%, într-o țară cu peste 14 mil. ha teren agricol, aproapte 1 ha per capita!

În 2007, la admiterea în UE, am alipit o economie agrară constituită din 4.850.000 gospodării agricole țărănești, majoritatea autarhice, având o suprafață medie de 2,2 ha (arabil), de o agricultură a UE, a primelor 15 țări fondatoare, formată din 7.341.000 ferme specializate, cu o medie de exploatație de 17,4 ha. Din eroare sau (mai ales) cu bună-știință, întreaga îndrumare agricolă după ’89 a înglobat noțiunea de fermă și mică gospodărie țărănească în care țăranul român, pentru subzistență, a cultivat câte puțin din toate, a crescut și vaci, oi, 2-3 porci, câteva păsări. Or, ferma apuseană, în majoritate de dimensiuni medii, specializată pe 1-2 culturi, cu mijloace mecanice proprii, acționate de proprietar și familie, este cu totul altceva.

În perioada interbelică, numeroși economiști-agrarieni, sociologi precum Ionescu- Șișești, Garoflid, Vulcănescu, Madgearu ș.a. s-au străduit să găsească soluții pentru a remedia productivitatea scăzută a pământului românesc (30-40%), față de cea vestică, din cauza pulverizării proprietății în urma reformei agrare din 1921, când 6 mil. ha din marile proprietăți au fost divizate în parcele de 5 ha. În timp, succesiunea a divizat și aceste parcele, la rândul lor, în alte 3-4, situate la km unele de altele. Nu s-a reușit crearea unei clase mijlocii cu exploatații la dimensiuni care să permită performanță și o viață decentă țăranului român, cu toate că s-a încercat prin unele legi și credite (1936-1938).

Citește și Pastila de frumos. „Expoziţia Naţională Horticolă Permanentă” (I)

A venit colectivizarea (1962) și a distrus orice urmă de hotare. Producțiile au crescut infim în marile tarlale față de imensele investiții – mecanizare, chimizare și chiar irigații – pe alocuri din cauza lipsei de responsabilitate (de proprietate), înlocuită cu „zilele de muncă”! Cum-necum, de regulă prin forță, socialismul reușise concentrarea terenurilor și specializarea tarlalelor pe culturi. În câteva decenii, țărănimea s-a rupt, practic, de pământ, găsind alte mijloace de trai în industrie, comerț, servicii ș.a.

După ’89 s-a ivit în istoria noastră agrară un prilej unic de a înlătura cea mai mare piedică în dezvoltarea modernă a agriculturii – care este exploatarea pământului în milioane de mici parcele-proprietăți! Din nefericire ratat! În contextul dat, nu se întâmpina nicio opoziție din partea locuitorilor satelor față de o reașezare performantă a structurilor agrare de exploatare a pământului românesc. În 1991 am propus diriguitorilor, d-lui președinte Iliescu și ministrului Agriculturii, academiilor, șefilor de partid, o altă cale de trecere la o agricultură privată, fără Legea 18/1991 și revenirea la milioane de parcele.

Am prezentat, în detaliu, metodologia de divizare a marilor ferme socialiste în ferme medii pentru fiecare cultură (dovedite viabile în Apus): 10-15 ha pentru pomi și vie, 8-10 ha legume, 150-200 ha cereale; 40-50 capete animale etc. Puteam forma o clasă mijlocie, o primă generație de fermieri privați, prin atribuirea fermelor numeroșilor ingineri, tehnicieni, mecanizatori ș.a. rămași fără funcțiile avute în CAP, IAS, SMA și alte instituții socialiste desființate, urmând ca micii proprietari, cu parcele în fermele respective, să beneficieze de o retrocedare valorică. Dar nu s-a dorit! Urmau alegeri (1992) și trebuiau voturi!
Despre demersurile pe care le-am făcut pentru a ne asemăna, totuși, cu Europa, în ediția viitoare.
Dr. ing. Ilarie Isac

Citește și Pastila de frumos. Expoziţia Naţională Horticolă (II)