De-a lungul celor 523 de ani de existență a comunei Coşeşti, două meşteşuguri s-au impus în activitatea locuitorilor şi au făcut-o cunoscută: olăritul și dogăritul. Apariţia olăritului pe aceste meleaguri este motivată în primul rând de existenţa solului argilos și de lipsa pământului arabil, care să asigure existenţa locuitorilor. Olăritul a reprezentat o ocupaţie tradiţională perpetuată din generaţie în generaţie, practicată cu evident profesionalism, indiferent de sex, în spiritul respectării particularităţilor relevate prin structura morfologică şi repertoriul ornamental al produselor ceramice. Lemnul, în special cel de stejar, a favorizat apariţia şi dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi, folosite atât în gospodăria proprie, cât, mai ales pentru vânzare pe bani şi pe „produse” (boabe de porumb şi grâu) în zonele ocupate cu vii sau pruni.

Obiceiul „pusul oalelor” în seara de „Lăsatul secului”

Un obicei încetăţenit în comuna Coşeşti era până nu demult „pusul oalelor” în seara de „Lăsatul secului”. Fete şi flăcăi se adunau într-o casă unde pe o masă erau puse diferite obiecte (pieptăne, săpun, grâu, bani etc.), fiecare având o anumită semnificaţie. După ce erau amestecate şi acoperite cu câte o oală, fetele şi flăcăii, pe rând, ridicau oalele. Dacă ridica un băiat oala sub care se găsea grâu, se spunea că se va căsători cu o fată bogată ş.a.m.d.
În comuna Coşeşti o adevărată înnoire în meşteşugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Astăzi dogăria este la loc de cinste în Coşeşti, iar faptul că oamenii se întreţin din această îndeletnicire demonstrează, dacă mai este cazul, importanţa care i se dă acestei frumoase meserii. O adevărată bogăţie au constituit-o livezile cu pomi fructiferi, în special cele cu pruni. Dacă la început prunele se opreau şi se uscau, treptat ele au devenit materie primă pentru producerea alcoolului, sursă însemnată de venituri pentru familiile producătoare. Astfel, în anul 1838 au fost număraţi în Jupâneşti 8.646 pruni şi numai 51 meri, peri, nuci şi cireşi şi 3 duzi, pentru ca, în 1900, recolta de prune consemnată să fie de 150.000 kg.

În această zonă au trăit cei mai renumiți meșteri olari din Argeș

Înainte de 1900 au funcţionat circa 30 de cazane simple, pentru ca în timpul ocupaţiei germane numărul lor să se înjumătăţească. Unii gospodari au iniţiat construcţia povernelor amplasate pe malul apei, pentru dinamizarea procesului de răcire. Dacă în anul 1846 existau în Jupâneşti 8 poverne, după 1900 numărul lor ajunsese la 21. Nu întâmplător s-a luat decizia ca începând cu anul 2002 (19 mai) să se desfășoare un „Festival al Țuicii” la Coșești. Pe Valea Păcurarului, zeci de producători și-au expus „marfa” spre a fi valorificată, dar meșterii dogari cu ale lor vase din doage de dud și salcâm nu s-au lăsat mai prejos. Am revăzut de-a lungul anilor expunând renumita familie de olari Cristescu din Coșești, după mulți ani, semn că olăritul nu va muri aici. În această zonă au trăit cei mai renumiți meșteri olari din Argeș: Ion Cristescu (Grindeanu) și Gheorghe Ene. Mă îndreptățește să spun acest lucru și faptul că Școala Populară de Arte și Meserii din Pitești are două clase externe: olărit și dogărit, iar meșterii populari îi învață pe copiii locului taina realizării oalelor și butoaielor.

Tehnica dogăritului de la Coșești

În Coşeşti fiind excedent de lemn, în special cel de stejar şi salcâm, au fost favorizate apariţia şi dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi. La început oamenii făceau butoaie rudimentare: din esență de lemn moale și încheiate cu cercuri de curpen sau nuiele de alun cioplite. Asemenea vase nu durau mult, iar pierderile de vin sau țuică erau mari. Se presupune că mai înainte oamenii ciopleau în interiorul trunchiurilor de copaci groşi și realizau un fel de stupi acoperiţi cu un capac. O adevărată înnoire în meşteşugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Pe la 1850, a fost adus de Mestecăneni, oameni înstăriţi și negustori, în comună, unde s-a stabilit pentru totdeauna. El dădea gardin cu o unealtă anume şi înlocuia cercul de curpen și alun cu cercul de fier, mult mai rezistent. Respectând o tradiţie veche de milenii, dogarul dă o formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teşeşte marginile în aşa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Dogarul încălzeşte lemnul punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezeşte în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi astfel capătă butoiul forma obişnuită. Apoi, meşteşugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definite vor fi fixate mai târziu. Totuşi, în acest moment, butoiul încă nu are capace. După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din şipci de stejar, între care se întroduc fâşii subţiri de trestie. Trestia asigură etanşeitatea butoiului, în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind” interiorul sau arzându-l uşor. Cel care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea” intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Şi capacele se pot arde separat. După aceea dogarul fixează capacele şi face într-o parte gura pentru cep. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care livrează butoiul celui care l-a comandat.

Sursa: FB Sorin Mazilescu