Octavian Sachelarie: „Ce inimă mare are omul cu inimă reparată”

# Convorbiri neconvenţionale

# „Molie de catedră“, „șoarece de bibliotecă“. Domnule Octavian Mihail Sachelarie, universitar și director de bibliotecă județeană, cum ați făcut să nu fiți atins de această „blasfemie“?
– Pericolul căderii într-o „blasfemie“ de acest gen există și mulți cad în astfel de capcane, mai devreme sau mai târziu. Din punctul meu de vedere, educația și cultura (vezi catedra și biblioteca) nu pot fi înțelese și practicate eficient decât într-o viziune dinamică, prosocială, aș spune. Universitatea, ca și biblioteca mileniului al treilea sunt organizații în care managementul activ, bazat pe o comunicare multipolară, intercomunitară și internațională asigură dezvoltarea socială sustenabilă. Imaginea unui profesor care stă cuminte la catedră și predă același curs de ani și ani, într-un monolog al surzilor, este complet depășită, ca și imaginea unei biblioteci-catedrală, în care „nu se aude nici musca“, de altfel.
Personal, subscriu la cele de mai sus și încerc să le practic în fiecare zi. Totul ține, până la urmă, de devotamentul față de profesie și de concetățeni, dar și de experiența pe care o deții ca manager. Și de un dram de vocație și de înțelepciune… 
# „Moare Sachelarie!“ – un zvon care umbla prin oraș într-o zi când se părea că și timpul s-a oprit pe loc. Din sala de operație pe cord, răspântia drumului  nu are decât două direcții: spre morgă sau spre viață, cât mai este… Iată că au trecut câțiva ani și arătați mai bine ca înainte. Cum a fost? Prin ce ați trecut? V-ați temut? Ați sperat? V-ați rugat? Ați văzut, cum se spune, „moartea cu ochii“? V-ați făcut bilanțul vieții? Ce regretați mai mult?
– Maestre, sunt atâtea întrebări încât răspunsul la ele ar putea naște un ghid de supraviețuire! Ce să spun? Că moartea, ca și viața, ne dau târcoale în fiecare zi? Că goana asta nebună după bani poate fi contracarată cu o zi la spital sau cu o înmormântare? În ambele cazuri îți dai seama de superficialitatea bogăției… Nu m-am așteptat să fac infarct, l-am dus „pe picioare“ și nicio clipă nu am intrat în „pielea“ unui om bolnav. Am reușit performanța să mă las de fumat (nu fără regrete) după 35 de ani. Sigur, trăirile au fost bogate, dar nu aș putea face un calendar, un jurnal al lor. Mi-am dat seama, în primul rând, că nu suntem deloc nemuritori și că Dumnezeu ne dă unora dintre noi, posibilitatea de a mai clădi ceva. Momentul acesta excepțional al bolii este și un prilej, uneori dureros, de cunoaștere, recunoaștere a unor prietenii. Prietenii care se probează, sau nu, în situații critice. Pe de altă parte, am întâlnit în spital(e) oameni cu har, medici care se sacrifică practic în fiecare zi pentru semenii lor. Le voi fi recunoscător toată viața redobândită și prin contribuția lor. Ca familist, nu puteam trece de acest „hop“ fără soția și fiica mea, cea din urmă, trebuind să-și dea licența în psihologie fără să pot fi lângă ea, la București, unde eram și eu internat.
Ca o experiență inițiatică, vă pot spune că în momentul operației am avut senzația unei detașări de exteriorul didactic, pur și simplu, pentru că la operație participau și studenți la medicină. Eram lucid și din când în când se aprindea un bec roșu. Știți ce se întâmpla atunci? Mi se oprea inima!!
Și un ultim lucru care m-a făcut să fiu mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, a fost cunoașterea sentimentului de foame, foame pură, reală, fără nici un fel de „ideologizare“. Am ținut regim sever câteva săptămâni și știu cum e să-ți fie foame. Acum mă uit cu alți ochi la oamenii sărmani din jurul meu…
Cred că toată întâmplarea m-a făcut mai puternic și mai atent la nevoile oamenilor. Astfel, ne ocupăm, împreună cu câțiva „pățiți“ de prevenția unor astfel de boli cu incidență foarte mare în rândul românilor. Am contribuit, cu ce am putut, la aducerea unui angiograf la Pitești… În rest, viața merge înainte…

”Mă întreb dacă noi, românii, mai avem vocaţia viitorului!”

# Și nu vă potoliți! În inima dv. bate inima întregii lumi. În loc să vă vedeți de treburile de pe fișele posturilor, sociologul și cetățeanul din dv. trece peste zidurile de protecție… Cum e domnule Sachelarie, pe afară? Cum e lumea românească din zilele noastre? A adus tranziția schimbările așteptate? Perspective, liniște, fericire?
– Intelectualul autentic trebuie să coboare din „turnul său de fildeș“, în mijlocul comunității, mai ales în contexte sociale dificile. Oamenii au nevoie de modele (culturale) și de repere valorice clare. Lumea românească de astăzi este complicată și un pic epuizată de 25 de ani de tranziție fără obiective și scopuri naționale ambițioase, care să ducă la coeziune și solidaritate socială. Din păcate, în ultimii ani, „am semănat“ numai conflicte și sociologic vorbind, niciodată România nu a fost mai conflictuală ca acum: ne spargem capetele unii la alții, muncitorii se bat cu intelectualii, funcționarii cu Guvernul, toată lumea cu Parlamentul și clasa politică. Mă întreb dacă mai suntem o națiune și dacă noi, românii, mai avem vocația viitorului! Pe de altă parte sunt optimist, în sensul, că niște procese s-au întâmplat, de ordin economic, social și de racordare a României la o lume multipolară. Ne trebuie viziune (pe termen lung), puțină grandoare și dorința de a pune la treabă tineretul și mințile luminate ale acestei țări. Până atunci, nu ne putem permite să avem liniște, iar conceptul de fericire rămâne o „fata morgana“. Pilonii unei dezvoltări solide rămân, dar duși la alt standard (superior), educația, sănătatea și cultura. Cu un popor bolnav, bătrân și incult nu putem ajunge departe.
(Prof. Marin Ioniţă)