Din vina lor? A noastră? A timpului? A împrejurărilor? A ignoranței? Zadarnic să căutăm vinovații. Mai bine să ni-i amintim. Merită.
Unul dintre ei a fost Gheorghe Năstase. Ce-i drept, comunist. Convins. Nu unul vopsit. Dar nu un sclav al sistemului. Pentru rolul pe care l-a jucat, nu fără riscuri, în cultura orașului și a județului, pentru îndrăzneala de a avea idei, atitudini și inițiative neconformiste, de a încuraja gândurile altora ieșite din scheme. Și pentru toate astea, a plătit!…
Copil orfan din satul dâmbovițean Greci – mai târziu înglobat în regiunea Argeș. Crescut în orfelinat. Ucenic la fabrica de vagoane din Arad. Copil de suflet al partidului. Educat în morala proletară. Când se va fi strecurat în conștiința lui și sămânță străină? Când își va fi cultivat și acele idei socotite buruieni otrăvite?
Să spunem de la început că nu a fost scutit nici de naivități. Se lăsa furat de atracții puerile. Iată un exemplu pentru care a fost luat în derâdere: ieșit dintr-o ședință tensionată de la Întreprinderea de Automobile se oprește, căzut în extaz, cu privirile sub streașină. „Ia priviți, tovarăși!” Se pregăteau de plecare spre țările calde lăstunii și rândunelele. Fâlfâiau în jurul cuiburilor de bun rămas. Ciripeau zgomotos. Se formau stolurile. „Ia te uită ce-i arde lui Năstase!” Ba ciracii mergeau și mai departe: „Șeful a înnebunit!” Nu puteau să priceapă cum cineva, cu răspunderea lui, se interesa de niște păsărele când era o problemă tocmai în secția de caroserie a Întreprinderii de Automobile…
Credul, cu încredere în oameni, era adesea înșelat și speculat de escroci, mai mari sau mai mici, că era plin partidul și de asemenea activiști. Îi era cunoscută dragostea de natură. În fiecare dimineață de vară, în răsăritul zorilor, bătea potecile singuratice din Pădurea Trivale. Și de câte ori avea timp să o facă. Și iată că unul dintre subordonații comozi, ba chiar leneși, care dormeau pe ei și la servici, face o faptă atât de gravă încât își pune postul în pericol. Este chemat chiar la prima oră să dea socoteală în fața biroului de partid condus de tovarășul Năstase. Intră cu două minute întârziere, în trening, cu părul ud și gâfâind și își cere scuze că a întârziat pentru că a alergat prin pădure. Și începe să povestească ce frumos străluceau bobițele de rouă pe iarbă, în bătaia primelor raze de soare și cât de minunat cântau păsărelele… Și pedeapsa îi este pe jumătate iertată…
Era un căutător de comori culturale. Tradiționale. Îl interesau casele cu arhitectură veche. Poezia populară. Rapsozii. Creatorii din toate domeniile. Sprijinea teatrul. Casa Creației. Biblioteca. Muzeele. Cenaclurile literare. Căminele culturale. Spectacolele. Pe vremea lui, s-a modernizat clădirea teatrului. S-a construit noul studiou sub bagheta lui Liviu Ciulei. Muzeul viticulturii și pomiculturii din Golești, văzut ca și un muzeu al satului, devenea de importanță națională. A înființat revista de cultură și literatură „Argeș”, una dintre puținele din țară de acest profil. Institutul de Cercetări Pomicole din Mărăcineni, Stațiunea de Cercetări Viticole din Ștefănești poate că nu ar fi existat fără contribuția lui.
Era un entuziasmat. Îl fermecase șantierul Sistemului Hidroenergetic de pe Argeș. Semeția munților. Măreția naturii. Eroismul constructorilor care, cu sacrificii, chiar de vieți, mutau munții din loc sau treceau râurile prin miezul lor. Viitoarea mare montană. Inteligența și priceperea proiectanților.
O asemenea faptă istorică trebuia imortalizată. Cine voia, trebuia să scrie „epopeea de pe Argeș”. Nu știu de ce m-a ales pe mine. M-a găsit la Casa de Cultură din Găești. Mi-a dat răgaz să mă gândesc. Era o treabă grea. Care presupunea sacrificii. În primul rând, trebuia să cunosc lucrurile chiar la fața locului. Să trăiesc nemijlocit printre constructori. Să fiu unul dintre participanții la eveniment. Răspunsul era așteptat peste câteva zile. L-am dat pe loc. Acceptam. Mă prinsese într-un moment când chiar voiam să evadez. Ajunsesem prea răsfățat în Găești. Mi se părea că toate succesele – și nu erau puține – veneau de la sine. Că nu mai am nimic de făcut. Nu era pentru prima dată când încercam să iau totul de la capăt, într-o lume necunoscută. Pe șantier nu cunoșteam chiar pe nimeni. Nimeni nici pe mine. Mi se oferea un loc în redacția ziarului de șantier „Făclia Hidrocentralei”. Îmi convenea. Am părăsit totul, prieteni, faimă, fetele, școala la care aveam ore, gazda la care mă simțeam bine, biroul, camera cu pianul, colegii. Ca să fie totul în regulă, m-am și căsătorit în grabă și mi-am luat soția cu mine…
Și a început altă poveste. Care a rămas neterminată. Zece ani de șantier. Poate cei mai frumoși din viață. Acolo mi s-a născut copilul. Acolo m-am maturizat cu adevărat.
De acolo am aflat că Gheorghe Năstase intra în declin. Exclus din sistem, avea să se stingă în anonimat.
Uitat…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii