„Să nu te întrebi ce a făcut țara pentru tine, să te întrebi ce ai făcut tu pentru țară!”. Iată o maximă cu putere de poruncă pentru fiecare cetățean al planetei. Nici nu mai are importanță cine a rostit-o. Parcă ar fi fost chiar glasul divinității. Kennedy, președintele Statelor Unite, a murit asasinat la scurt timp. Dar ideea a rămas să facă istorie. Pe unde poate. Pe unde mai găsește pe câte cineva care să creadă în ea.
Nu și în România. Unde a fost dat afară și din vocabularul uzual cuvântul patriotism. Unde interesul fundamental este cel personal. Unde la modă este să faci avere și să pui mâna pe putere.
Da, avem și faimă internațională… Interlopi, hoți fără hotare, proxeneți fără căpătâi…
Și e de mirare cum într-o asemenea junglă, într-o asemenea speluncă, în tranziția post-comunistă mai răsare, din când în când, câte un patriot adevărat, care să lupte și chiar să se sacrifice pentru țara lui.
Dați-mi voie să vă prezint o româncă ce face cinste și onoare acestei țări și acestui timp. La înfățișare, nu e decât o fărâmă de fată, cantonată pe un prag de adolescentă, cu părul tăiat scurt ca o elevă disciplinată, parcă timidă, parcă sfioasă, excesiv de modestă, fragilă, vorba mai mult șoptită, ușor de dus la subțioară, gata s-o smulgă vântul. Însă dacă i-ar fi trupul pe măsura inteligenței, tezaurului de cunoștințe și puterii de creație și de acțiune, ar părea mai colosală decât statuia celei de-a șaptea minuni.
Dar, la urma urmei, ce a făcut fătuca asta pentru țară? Ce faimă? Care celebritate? Cântăreață de operă? De muzică ușoară? De manele? Actriță? Dansatoare? Poetă în antologii?
Să ne mulțumim cu un masterat special în Anglia. Unde a avut colegi din Japonia, din China, din India, din Italia, din Spania, din întreaga lume. Dar sunt destule românce la asemenea concursuri, unele care chiar excelează. Însă, nu din întâmplare, Ioana Preda a fost cea despre care profesorul a declarat că nu a întâlnit, în toată profesia lui, alta mai bună. „Rezistența prin cultură în perioada comunistă”, lucrare publicată și intrată în atenția opiniei publice universitare internaționale. Un semn în emblema României.
Și ar fi de ajuns. Dar comunitatea internațională n-a văzut în Ioana doar o copilă năzdrăvană. A avut cutezanța s-o aleagă chiar reprezentantă a ei. Din anul 2009 până în 2012, tânăra aceasta din România a făcut parte, închipuiți-vă, chiar din reprezentanța de observatori ai Uniunii Europene în Georgia. Muncă de diplomat, de jurist, de om politic. Contacte, dezbateri, analize, sinteze, raportări. Nu te poți juca cu soarta unei țări aflată pe prag de război, sub amenințarea pierderii identității.
Cine bănuia un asemenea drum în viața elevei dintr-o clasă de filologie a liceului Zinca Golescu din Pitești, care depășea lista de lecturi obligatorii, mai ales cu opere din literatura universală. Și scria literatură originală, care făcea deliciul cenaclului literar de la palatul culturii din oraș, frecventat de scriitori de renume, cu multe cărți publicate, intrați deja în istoria națională contemporană. Și a rămas în memoria acestei instituții întâmplarea cu un romancier, aflat la senectute, ce i-a cerut mâna cu care a scris o asemenea minunăție, ca să i-o sărute. De-ar fi urmat tradiția familiei, ar fi făcut studenția la Universitatea de Medicină și Farmacie. De ar fi rămas în profilul clasei de limbi moderne, ar fi mers la facultatea de filologie. Ar fi azi un obișnuit sau renumit medic de cabinet de familie, medic de policlinică, de spital, sau, mai departe, în învățământul universitar. O bună profesoară de engleză, că tot se caută ca niciodată această limbă internațională. Dar i-a plăcut să fie studentă la științe juridice. Și putea să ajungă o avocată sau o judecătoare, undeva în provincie sau chiar la o instituție specială. Cu hoți de găini sau de portofele, cu bătăuși în cârciumi, cu împricinați pe hotare și pe răzoare, cu ghicitoare și prezicătoare, poate, mai sus, cu clanuri de mafioți, cu interlopi, corupți și coruptibili… Dar a riscat dreptul internațional. Cu o afirmare atât de convingătoare încât a fost angajată chiar în Ministerul de Externe.
Și iată, așa a ajuns ea, Ioana, fărâma asta de fată, la Tribunalul Internațional de la Haga. Era la vârsta când fetele trecute prin facultate își așteptau cununiile. Zestrea pentru care intra în judecată nu era alta decât Insula Șerpilor. Singura pe care România a avut-o în Marea Neagră. Răpită de Rusia comunistă, căreia nu-i aparținuse în niciun fel și niciodată. După destrămarea Uniunii Sovietice, a pus stăpânire pe această bucată de pământ românesc, în chip de moștenitoare legitimă, Ucraina. Trezită din amețeală și toropeală, România a vrut s-o revendice. S-a ajuns la Tribunalul Internațional. Documente istorice, geografice, juridice, politice, dar toate contestate și combătute de adversar cu dovezi improvizate sau măsluite. Experți naționali și mercenari, la cel mai înalt nivel. Dar prin hotărârea definitivă, pământul României nu a putut fi câștigat. Pentru că exista o înțelegere între țări care interzicea schimbări de posesie teritorială. Dar ne-am ales cu o suprafață considerabilă de platformă maritimă. Pe fundul căreia zace o pungă bogată în țiței. Și iat-o pe Ioana, ca și pe ceilalți membri ai delegației, purtătoare a Ordinului National „Pentru Merit” în grad de Cavaler. Și o diplomă de la Ministerul de Externe. Și cam atât.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii