Zice-se că, tehnic vorbind, ieşit-am din recesiune. Aşa, şi? Care-i consecinţa? Locuri de muncă plătite onorabil? Preţuri decente? Drumuri fără gropi? Spitale curate? Recesiunea, ca recesiunea. Dar noi când vom trăi bine? De propagandă politică ni s-a cam luat. Vrem dezvoltare şi bunăstare, iar nu statistici şi grafice. Cu sau fără recesiune, sunt realităţi care ne bântuie de ani de zile şi care rezistă indiferent de contextul economic şi politic.
Drumurile. Au spus-o alţii: avem regi ai asfaltului, dar nu avem şosele şi autostrăzi. Autorităţile se screm, iertaţi-mi cuvântul, să modernizeze drumul naţional Piteşti-Câmpulung. Japonezii sau nemţii ar fi făcut-o în câteva săptămâni. Autostrada Piteşti-Bucureşti? Nu le este ruşine să-i spună autostradă? Un alt exemplu: drumul naţional Piteşti-Curtea de Argeş. Abia „plombat” de curând, arată iarăşi ca după bombardament.
Spitalele. Sunt mizerabile. Clădirile în care funcţionează pot adăposti cu totul altceva, dar în niciun caz nu pot fi locuri pentru vindecarea bolilor. Condiţiile de cazare sunt proaste. Serviciile medicale lasă de dorit. Comportamentul unor doctori este sub orice critică. Şpaga – pretutindeni şi obligatorie. Başca gândaci în saloane, ca în Spitalul de Pediatrie din Piteşti.
Preţurile. Mai mari decât în ţările vecine, decât în ţările din vestul Europei sau decât în Statele Unite ale Americii. La venituri de câteva ori mai mici decât acolo, preţurile la noi sunt de câteva ori mai ridicate. Aproape orice, de la alimente până la haine, este mai ieftin la ei, la bulgari, la sârbi, la unguri sau la italieni. Economie de piaţă? Daţi-mi voie să mă îndoiesc. În România, preţurile nu sunt decise de raportul, firesc, cerere-ofertă, ci, mai degrabă, de monopoluri şi de înţelegeri oculte între pretinşii „competitori”.
Locuri de muncă. Puţine şi plătite, majoritatea, execrabil. Salariile, la vedere sau chiar şi „la negru”, abia dacă pot asigura supravieţuirea. Sunt români, destui, care muncesc în credinţă, cu profesionalism şi conştiinciozitate, ale căror venituri nu le acoperă cheltuielile cotidiene. Fie creştere economică, fie criză, fie guvernare de stânga, fie de dreapta, rămân cu salarii complet neîndestulătoare. Iar ei merită un trai de calitate. Nu fac parte din categoria leneşilor, a puturoşilor care stau cu mâna întinsă la stat.
Producţia internă. În industrie, an de an dispar fabrici româneşti. „Arpechim” este pe ducă. Agricultura autohtonă zace, răpusă de importuri. Nu mai avem întreprinderi, dar ne-am pricopsit cu o puzderie de hipermarketuri. Hipermarketuri care vând legume şi fructe aduse din străinătate, din Turcia, Italia, Olanda, Spania, ba chiar şi din China.
Din recesiune, nu spun nu, vom fi ieşit. Vom depăşi şi criza mondială. Vom rămâne, însă, cu criza noastră cea de toate zilele. Este o criză profundă, obişnuită pentru românul de rând, care, de zeci de ani încoace, supravieţuieşte. A trăi presupune a nu avea grija zilei de mâine şi a te bucura de viaţă, fără să te omoare stresul că nu ai ce pune a doua zi pe masă.
Mihai Paul Codunas
0 Comentarii