Colegi. De clasă. În ce foc va fi ars banca în care ne-am tocit coatele prima dată? Cărămizile din ziduri unde vor fi ajuns? Tabla? Catedra? Harta? Portretele de pe pereți?…
Din toți câți eram – nu le mai știu numărul – nu mai găsesc decât un bătrân despre care se spune că e nebun. Și o babă surdă care a uitat și cum o cheamă. Și în niciun caz nu a auzit de gazele de șisturi. Mă ia drept agent electoral în campanie și așteaptă de la mine punga plină cu alimente, care să-i cumpere votul. În timp ce suge între gingiile știrbe batonul de ciocolată neelectorală, și la insistențele mele repetate, de-o dată se luminează toată și i se deschid ochii mari: „Tu ești ăla cu râie?”
Cu fostul meu coleg de bancă stau de vorbă la umbra unui copac privatizat, cu paharele de bere bâzâite de muște. E mai destupat la minte decât mine… Ne-am despărțit din vremuri imemorabile. Drumul meu a trecut printr-o universitate și am rămas în oraș. El s-a mulțumit cu o școală profesională de petrol. Toată viața a forat sonde. De mare adâncime. Echipamente performante. Dar se lua la întrecere cu ele. Punea urechea la pământ și auzea cum gâlgâie țițeiul în adânc. Devenise specialist în erupții. Știa, ca nimeni altul, cum să regleze debitul ca să evite o catastrofă. Dar mai avea o putere pe care nimeni nu avea cum s-o vadă: identifica locul cel mai bun unde putea să fie amplasată o sondă. Simțea zăcământul de țiței în talpa picioarelor. În pielea palmelor. În pavilionul urechilor…
Dar timpul a trecut. Parcul de sonde a fost vândut odată cu totul petrolul țării. Zăcământul a fost epuizat rapid prin combustie internă, adică foc sub pământ.
Era timpul ca bătrânul să-și mănânce pensia liniștit. Dar s-a zvonit de-o dată povestea aia cu gazul de șisturi. Care a fâlfâit ce a fâlfâit pe ecranele televizoarelor și pe paginile de ziar, apoi s-a retras în culisele presei, de unde să fie reactivat în caz de penurie de informații. A urmat povestea cocoșului roșu și doamnei Udrea care divorțează. A mai pâlpâit cazul Becali cu valiza lui burdușită de corupție și terenurile de la armată. Apoi procesul gurului Bivolaru, care ar fi violat o minoră cu voia ei. Și, în sfârșit, trei zile de întrebări înțesate, cine au fost vinovații mineriadelor. Mâine, poimâine, va urma cu totul altceva. Problema referendumurilor, a revizuirii constituției, a avantajelor parlamentarilor, a plății datoriilor, a scumpirii medicamentelor și alimentelor, a exodului creierelor, a BAC-ului corigenților, a sechestrării și plasării minorilor, a corupției asfaltărilor.
Însă lui, fostului meu coleg de bancă, i-a rămas fixată ca un cui bătut în țeastă ideea gazului de șisturi. Auzind chiar din gura oficială a puterii că această sursă va asigura independența energetică a țării, că dispunând de produsul nostru pe care îl vom avea din belșug la un preț cu mult mai scăzut decât impus, din care să și vindem prisosul, ne vom redresa finanțele și întreaga economie. Nu sta el, bătrânul, să se întrebe de ce nu se întâmpla așa și cu petrolul și gazele pe care le avem la această dată din producția internă, de ce plătim de ne spetim ce este al nostru… Ce folos de ne vom scălda în gaze, dacă ele vor fi vândute unor firme de la care va trebui să le cumpărăm, cum se întâmplă azi cu petrolul de sub pământ și cum a fost arvunit și cel de sub apa mării. De cine va mai fi stăpânită țara asta?
Până una alta, fostul meu coleg de bancă umblă ca un zănatic pe câmp, pe deal, pe vale, prin pădure. Desculț ca să simtă gazul în tălpi. Se așează în patru labe, scurmă pământul, își vâră nasul în crăpături ca un câine de vânătoare.
Și nu din întâmplare. El știe că bunicului său, între cele Două Războaie Mondiale a avut norocul să-i pice o sondă pe pământul său. Nu îi rămânea decât să încaseze lunar o căciulă de bani pe o simplă iscălitură. Dacă n-ar fi căzut în patima beției și a preacurviei, ar fi ajuns un om bogat…
Prietenul meu din copilărie. Tot ce a mai rămas în afară de o babă surdă și un morman de moloz pe care cresc buruieni în fosta curte a școlii noastre primare. Și el ar fi nebunul din capul satului, dacă tot satul n-ar fi înebunit în așteptarea gazului de șisturi. În cete, parcă bete, în grupuri, în echipe. Caută gazul pe câmp, pe deal, pe vale, prin pădure, în apa râului. Ca tot omul, să scape de sărăcie…
N-am îndrăznit să le spun că s-ar putea să fie și asta o păcăleală. De ce să mă creadă pe mine nebunul satului?…

(Prof. Marin Ioniţă)