Motto: Spune ce vrei, dar vezi ce spui!
La curțile împăraților, nu se tăiau capetele bufonilor. Ei aveau dreptul să spună orice despre oricine. Teoretic. Dar semnalul dintre ei era „spune ce vrei, dar vezi ce spui!”. Ochii ațintiți asupra viciilor. Urechile care auzeau totul. Miroseau de la distanță orice stricăciune și își vârau nasul peste tot. Dar nu li se tăiau nici nasul, nici urechile. Nu li se scoteau nici ochii. Nu erau aruncați nici în turn. Niciun bufon nu a fost urcat pe eșafod, nu a fost pus cu gâtul pe butucul călăului sau în lațul spânzurătorii. În mod oficial, erau aproape sanctificați ca vacile din India. Înjunghieri în spate pe străzi lăturalnice și înnoptate, otravă în cupe puse la cale de camarila indignată, se mai întâmplau. Chiar fapte mai cumplite cum i-a fost dat să trăiască lui Rigoletto, bufonul care și-a primit copila în sac, ciopârțită. Dar toate acestea se petreceau în taină absolută. Pe față, totul era în regulă…
Curțile burgheze, succesive, erau și ele permisibile, spre satisfacția popoarelor.
Ca să revenim la noi, în perioada dintre cele două războaie mondiale, era cunoscut, recunoscut, prețuit în toată țara, fostul plutonier Tănase. Care chiar ca persoană fizică degaja umor: „La un colț de stradă, apare un nas. După el Tănase, la un sfert de ceas!” Nu ierta nimic. Și pe nimeni. Iată un sketch: „Se laudă americanul: „La noi bagi porcul pe o ușă și pe ușa cealaltă iese salamul!” Și românul: „La noi bagi porcul pe ușa asta și pe ușa cealaltă iese ministrul!”. Parcă s-ar cam potrivi și în tranziție, ce ziceți? Măcar odată cu fiecare guvernare, măcar cu unul singur într-o sesiune parlamentară…
Dar s-a instalat dictatura regimului comunist. „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” Gluma politică, interzisă! Când Păstorel Teodoreanu, cel mai productiv și mai savuros umorist al României la acea dată, îndrăznește cu catrenul: „Sadoveanu filo-rus, Stă cu c…l la apus, Ca s-arate apusului. Care-i fața rusului!”, și alte asemenea, cunoaște gustul mucegaiului din spatele gratiilor.
Constantin Tănase a plătit cu viața pentru sceneta „Davai ceas, davai moșie, Harașo, tovărășie!”…
Și totuși circulau peste tot bancurile atribuite lui Bulă. În gări, în stații, în trenuri, în tramvaie, pe vapoare, în avioane, în piețe, pe stradă, pe trotuare, chiar în pragul bisericilor, dar mai ales la cozile de la ușile magazinelor. Ba și la locul de muncă din hale, din ateliere, din birouri. Între ședințe, după ședințe. Se zicea că până și la Comitetul Central al partidului. Autorul era unul Manole Bodnăraș, fratele generalului și ministrul armatei, profesor de sport, care se învârtea și el, ca un cățel pe la masa marilor seniori, pentru un os de ros.
Populația nu se lăsa nici ea lipsită de amuzament. Niciun alt dictator nu a avut parte de atâtea anecdote ca fostul ucenic de cizmar, ajuns președinte de țară. Nu a fost cruțată nici coana Leana, nebuna din capul satului, savantă de renume mondial. Autorul colectiv, niciodată identificat, nu putea să fie spânzurat. Sub pseudonimul de Bulă, el devenise o adevărată fabrică de bancuri. Reluate, multiplicate, ajustate, completate, ele zbârnâiau în tote urechile. Nici oamenii plătiți de securitatea statului nu puteau să le ia urma. Se distrau și unii activiști. Sau personaje mai sus puse. Un „ia-mă nene” din Pitești este întrebat de tânărul care se plictisea singur la volan: „Dar niște bancuri nu știi?” Acesta se pornește ca o moară neferecată. Când să coboare, în capitală, șoferul îi spune: „Fii atent, dacă aude tata poate scapi, dar dacă află mama, nu te mai vede soarele!” Era Nicu Ceaușescu, prințișorul care se pregătea să ia puterea și își crea legenda de a fi mai altfel decât cel pe care îl moștenește.
Dar în afară de umorul vulgar, de tarabă de bâlci, confecționat în atelierele cu firma ipotetică a lui Bulă, ce e drept cu mare efect, exista și unul superior, de esență intelectuală. Cu șopârle strecurate în textele teatrelor de stradă și revistelor umoristice, chiar în cărți și piese de teatru serioase. În monologurile lui Stroe Catargiu sau Amza Pellea.
Dar a venit, în sfârșit, tranziția. Odată cu atâtea dispariții, au dispărut și bancurile.
Definitiv. Emisiunile de divertisment televizate, adevărate surogate cu vedete efemere, ca musculițele pe borhotul de bere. Textele teatrelor de stradă nu mai au subiecte.
Unde sunt scenetele, sketchurile, monoloagele de la Cărăbuș? Unde Tomazian, Stroe și Vasilache, Căciulescu, Zaharescu, Călinescu? Unde Zărnescu, Dragoș Mârzan, Marin Radu Ene, Gentea, Nicolescu? De unde să-i mai luăm pe Amza Pelea, pe Toma Caragiu? De ce tace Marin Moraru? De ce ies atât de rar la rampa actorului singur Florin Piersic, Bleonț, Mălăiele?
E vremea campaniilor electorale, a sesiunilor parlamentare, a ședințelor guvernamentale, a întâlnirilor de la conducerile partidelor. Ce ne mai trebuie alte anecdote, alte amuzamente, alte fabule?
Toate aceste și multe altele ucid umorul. Pânza cenușie se așterne pe fața țării zâmbitoare. Bulă a murit…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii