Mirjam Bercovici, supraviețuitoare a Holocaustului din România, a murit luni, la vârsta de 101 ani, transmite Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania Elie Wiesel. Ea a supraviețuit deportării în Transnistria ordonate de Ion Antonescu în 1941.
Citește și: Zeci de copii, la spital după ce au mâncat paste contaminate cu Salmonella la școală
Mirjam Korber-Bercovici, în vârstă de 18 ani, și sora ei, Sylvia Korber-Hoișie, 13 ani, locuiau cu familia lor la Câmpulung Moldovenesc, în sudul Bucovinei, de unde au fost deportați toți evreii, deși acest teritoriu nu fusese ocupat în vara lui 1940 de trupele sovietice și deci nu exista pretextul pedepsirii evreilor pentru colaboraționism ca pentru cei din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța.
“Lângă primărie și la biserica din celălalt capăt al orașului s-au pus niște afișe. Eu n-am văzut afișele, am văzut însă jandarmul și unul care citea afișul: ‘Toți jidanii se vor aduna duminică 12 octombrie, ora 10, la Gara de Est, sub pedeapsă cu moartea, vor fi împușcați cei care nu vor veni. Vor fi evacuați’ Se referea și la cei în vârstă, sugari sau netransportabili” – își amintește Mirjam.
De cealaltă parte a Nistrului era Moghilev unde evreii au fost duși în ghetou. Acolo au murit de dizenterie și inaniție doi bunici ai lui Mirjam și Sylviei. Tatăl lor a decis că pentru a supraviețui trebuie să plece de acolo.
“Djurin era un orășel prăpădit, la vreo 40-50 kilometri de Moghilev. O fabrică de zahăr existase acolo, dar acum era complet distrusă, o casă părăsită. Mai rămăseseră aici o mână de evrei de-ai locului, închiși într-un ghetou, la care se adăugaseră și bucovineni deportați, în majoritate rădăuțeni.
Se înțelege că nu exista nici apă, nici urmă de posibilitate de încălzire și că lipseau condițiile minimale de igienă; apa o căram cu căldări de departe, de la o singură cișmea accesibilă, unde se stătea la coadă. Nu-i de mirare că ne-au podidit întâi păduchii și apoi bolile: întâi pe tata, care s-a îmbolnăvit de tifos, apoi pe sora mea, care a zăcut șase luni cu hepatită; și eu, complet lipsită de imunitate, am contractat o boală prin care mai trecusem odată, vărsat de vânt.
Prima iarnă 1941-1942 am resimțit-o ca groaznică. Hrana era puțină și scumpă, iar la piață n-aveai voie decât la ore fixe. Am constatat atunci cât de repede se poate muri, de boli, de foame și de frig. Da, am văzut morți prin înghețare!”, își amintește Sylvia.
După doi ani și jumătate, când cursul războiului se schimbase complet și armata română se retrăgea în fața ofensivei Armatei Roșii, Mirjam a decis să plece de una singură spre România în aprilie 1944. A călătorit pe jos, prin trenuri ajungând mai întâi la Cernăuți, iar mai apoi la Botoșani, la bunicii materni unde l-a întâlnit pe tatăl ei care plecase mai devreme din ghettou. Sylvia și mama ei au plecat și ele, dar în drum spre Cernăuți s-au pierdut una de cealaltă. S-au regăsit apoi ca prin minune și au ajuns amândouă la Botoșani unde întreaga familie s-a reunit.
Atât Mirjam cât și Sylvia au studiat medicina. Mirjam a devenit un medic respectat și cadru universitar la București, în timp ce Sylvia s-a stabilit la Iași și a condus echipa de cercetători care a pus la punct în 1966 renumitul preparat Polidin.
În 1995 Mirjam a publicat cartea Jurnal de ghettou, ulterior re-editată. Ea a continuat să vorbească tinerilor despre experiența Holocaustului, fiind confruntată mai ales de ignoranță și uneori de antisemitism. La o școală din București a fost pusă în situația de a vobri unor copii de 12 – 13 ani.
Citește și: Ion Iliescu suferă de cancer pulmonar. Fostul președinte rămâne internat la Terapie Intensivă
0 Comentarii