Mărturiile preotului Dumitru Bălaşa din închisoarea de la Piteşti

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitești, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești). Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” pe cei care s-au opus regimului. Iată în continuare mărturiile cutremurătoare ale preotului Dumitru Bălașa din închisoarea de la Pitești, mărturii care spun totul despre regimul comunist. (M.I.)

„De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie”

„M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. „Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie. Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie. Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într-o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla. Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat un pistol cu butie şi că Gheorghe Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej. „Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut decât în poză”. „Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni de zile, Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mine. „Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe Gherghiu Dej!”. Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi cum eram pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: „Tovarăşe maior, salvaţi-ne!”. Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu. I-am dat drumul ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul: „Locotenent Cetăţeanu, trei paşi înapoi!”. Cetăţeanu, zice: „Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea!”. Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: „Locotenent Cetăţeanu!”. „Să trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!” Maiorul îi zice: „Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: „Ridică-te! Hai cu mine în birou!”. Nu mă gândeam că e un om. M-am dus acolo. „Stai pe scaun!”. „Tov. Maior, nu pot să stau pe scaun că-l umplu de sânge.” „Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?” Ăla comunist şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da’ ăsta om, şi ăla neom! Şi am stat în fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc scaunul, dar totuşi îmi curgea încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-am şters şi mi-a zis: „Care-i baiul?” I-am spus eu: „Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi cu un ţăran, ca să ne ia casele – ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” „Aveţi ceva împotrivă?” „Păi da! Nu-i adevărat.” „Păi cum nu-i adevărat?” „Nu este, aşa ne cer ei”. Atunci a sunat la sonerie şi a venit Cetăţeanu şi a spus: „Să-mi aduci dosarul lui părinţelu”. Aflase că sunt preot, eram mai tânăr, vreo 50 de ani aveam”.

„Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum”

„Mi-a adus dosarul, l-a citit el acolo şi zice: „Părinţele, eşti condamnat la 6 ani, şi ţăranul Gheorghe Grecu la 5 ani. „I-am spus: „Tovarăşe maior, dar n-am avut procesul până acum.” „Bine, nu l-ai avut, dar uite aici lista” – adică era scrisă cu creionul nota de la Securitate, câţi ani să ne dea. Era scris acolo: Banditul Bălaşa Dumitru va primi 6 ani, ca intelectual. Banditul Gheorghe Grecu va primi 5 ani, că se considera că l-am influenţat ca intelectual, el fiind ţăran. Când am văzut aşa…! Maiorul Săvulescu a
spus: „Dacă nu vă condamnăm noi, tot vin alţii şi ne închid şi pe noi şi ne fac un proces şi ne condamnă şi ne bagă lângă dumneavoastră. Cu ce pot să vă ajut?”, a spus el. „Pot să dau ordin ca să nu vă mai dea nici o palmă”. „Tovarăşu’ maior, asta ar fi ideal. Cel puţin ar fi linişte noaptea”. L-a chemat şi pe Gheorghe Grecu care declarase că într-adevăr ar fi cumpărat un pistol. Zice: „Ai cumpărat, măi, pistolul?” Gheorghe Grecu a zis: „N-am cumpărat, tovarăşe maior”. I-au zis că dacă declară, îl lasă şi nu-l mai bat. Zice: „Părinţelul de ce nu a declarat?!” „Părintele a ţinut mai mult la bătaie”. În fine, a trecut treaba asta, ne-au dat drumul şi când am plecat a vrut să dea mâna cu mine – era un om cumsecade – şi a spus: „Dacă îţi mai dă cineva o palmă sau dacă te înjură să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu. Dar să pronunţi numele meu pentru că dacă nu pronunţi numele meu nu faci nimic”. Am rămas, ne-au dus la celulă la comun şi ne-au întrebat unde am fost: „Am fost la bătaie”. Până şi aici nu aveam voie să spunem, pentru că dacă spuneai ne turnau ăştia ai noştri, turnătorii. Şi după aceea am stat noi două săptămâni şi au venit declaraţiile celor şase inşi de la Suteşti. Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea. Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţit în spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este ultimul cuvânt şi am spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari, cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat… Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum. Un doctor care era de la Leleasca, ne-a spus: „Cine vrea să supravieţuiască, oricât v-ar fi de foame, să nu mâncaţi ciorba niciodată cu lingura şi să mai lăsaţi cât puteţi pe fundul gamelei din mâncare, pentru că sarea rămâne la fund”. Pentru că mulţi care au murit la închisoare n-au murit propriu-zis de foame, au murit din cauză că s-a pus sare multă şi nu li s-a dat apă de băut. Noi niciodată n-am avut apă de băut la discreţie”.

„La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie”

„La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava. Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac baie? I-am arătat securistului: “Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. „Nu văd, dar aştept să mă curăţ.” M-au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă toată stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie. M-a ajutat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis că peste două zile să mă duc să-mi schimbe pansamentul. Când m-am dus peste două zile, mi-a zis: “Ce, banditule, maica ta, nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Nu mai e pansament”. Atunci mi-am rupt cămaşa. Aveam cu ce să mă leg, că mi-au dat şi alţii, dar nu aveam ce să pun pe rană. Am luat cămaşa mea, mi-au mai dat alţii din poalele cămăşilor lor”.
Sursa: fericiticeiprigoniti.net