Patru veacuri de existenţă, icoana făcătoare de minuni „Maica Domnului – Luminătoarea”, două frumoase biserici, chilii din perioada interbelică, atelier de veşminte preoţeşti şi de covoare olteneşti, acestea şi multe altele sunt zestrea frumoasei mănăstiri argeşene Văleni. Situată la aproximativ 20 de kilometri de Curtea de Argeș, în comuna Sălătrucu, Mănăstirea Văleni este un loc retras, cu o istorie bogată, care te atrage prin pitorescul aşezării şi prin căldura oamenilor care te întâmpină aici.
Icoana Maicii Domnului a luminat mințile și inimile credincioșilor mai bine de două secole
Căutând Mănăstirea Văleni, dai mai întâi de un sat cu acest nume, apoi urci încet pe un drum asfaltat, cam vreo trei kilometri, spre miazănoapte-răsărit, prin mijlocul unei tinere păduri. Prima dată îţi răsare privirii turnul-clopotniţă, cu o arhitectură impunătoare, apoi, pe partea dreaptă, clădirea, la fel de impunătoare şi cu o arhitectură asemănătoare cu cea a clopotniţei, care adăposteşte trapeza, atelierele de croitorie şi de covoare şi biblioteca mănăstirii. Aceste două clădiri sunt cele mai noi construcţii din curtea Mănăstirii Văleni, neavând decât câţiva ani, pe când celelalte clădiri au zeci sau chiar sute de ani. Totuşi, ele formează un tot armonios şi nespus de pitoresc, în care noul şi vechiul se împletesc laolaltă spre slava lui Dumnezeu şi cinstea şi pomenirea celor care s-au ostenit la construirea lor.
Albul strălucitor al turnului-clopotniţă se prelungeşte într-o alee pietruită şi se opreşte în pridvorul bisericii mari a mănăstirii. Având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, acest lăcaş sfânt te impresionează prin frumuseţea picturii, dar şi prin deschiderea mare a turlei principale, din înaltul căreia Hristos Domnul te cuprinde lin cu Sfânta Sa binecuvântare.
O atracție deosebită este icoana Maicii Domnului, aşezată în partea dreaptă a naosului, pe care maicile de aici o numesc „Luminătoarea”, pentru că de două secole, de când se află aici, le-a luminat minţile şi inimile celor care s-au rugat înaintea ei cu credinţă tare, Pururea Fecioarei, care ascultă rugăciunile tuturor şi îi luminează în privinţa a ceea ce trebuie să facă spre mântuirea lor.
Prima atestare documentară a vieţii mănăstireşti datează din 1662
Alte clădiri albe, străjuind de-o parte şi de alta aleea care duce de la clopotniţă la biserica mare sunt chilii micuţe, din perioada interbelică, având cerdac de lemn şi acoperiş de şindrilă, astfel încât ai impresia că te afli într-un sătuc argeşean de acum câteva decenii sau sute de ani. În mijlocul acestor chilii se înalţă, de aproape patru secole (din 1662), ca o soră mai mare a lor, având două niveluri, clădirea fostei stăreţii. În ea a funcţionat în secolul al XVII-lea o şcoală de grămatici, unde erau pregătiţi gratuit învăţaţii vremii pentru Ţara Românească şi pentru Ardeal. Iar în spatele acesteia şi ceva mai în deal se află cimitirul mănăstirii şi bisericuţa cu hramul „Învierea lui Lazăr”, precum şi o tânără livadă de pomi fructiferi. Istoria Mănăstirii Văleni începe undeva pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, deşi prima atestare documentară a vieţii mănăstireşti de aici datează din 1662, dată la care exista deja o obşte monahală foarte bine organizată. Întemeierea sfântului aşezământ este datorată lui Zaharia, cu numele de schimnic Zosima, unul din fiii familiei Grădiştenilor, o mare familie de boieri din Ţara Românească. Acesta a intrat în monahism la Mănăstirea Cozia, după care s-a retras pe domeniul părinţilor săi, într-un loc departe de alte sate, unde a făcut un mic schit în jurul căruia s-au strâns şi câţiva călugări. Împreună au construit o biserică de zid cu hramul „Sfânta Treime” şi o mică stăreţie, din piatră de râu, cu liant de nisip şi var. Dar munca începută de obştea lui Zosima avea să fie zădărnicită de vitregiile istoriei. În timpul războaielor ruso-turce din 1778-1793, ambele părţi au trecut prin aceste locuri, prădând lăcaşul sfânt, dând foc şi ucigând călugării. Trebuie menţionat apoi şi faptul că schimburile dintre români nu se făceau pe drumurile comerciale cunoscute, nici pe la Bran, nici pe Valea Oltului, ci pe trecători, iar în această zonă erau toate trecătorile peste munţi.
Poetul George Topârceanu a locuit aici cu mama sa timp de aproximativ patru ani
În 1793 se înfiinţează Episcopia Argeşului, iar primul episcop, Iosif, bun prieten cu Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ, a voit să aibă şi în eparhia sa o lavră, aşa cum avea Paisie la Neamţ, şi a hotărât să adune la Văleni toate sau aproape toate obştile monahale de maici, pentru că numărul călugărilor era foarte mic. Astfel încât, de la 1800 până la 1810, Văleniul se transformă în mănăstire de maici, cu 160-200 de vieţuitoare, în vreme ce călugării sunt mutaţi la Robaia. Maicile slujesc în biserica lui Zosima, apoi îşi construiesc un nou lăcaş, din cărămidă, pe la 1885, iar în 1887 construiesc şi biserica bolniţă, pentru maicile bătrâne şi bolnave. La cutremurul din 1940 turla bisericii mari a căzut, fiind foarte mare şi nefiind sprijinită de nişte piloni adecvaţi. A căzut antrenând toată partea din faţă, care a fost refăcută după război, în 1950-1955. Pe atunci, la mănăstire existau ateliere de ţesătorie, unde se făceau stofe, covoare olteneşti şi tapiserii, dar exista şi un atelier de croitorie în care se făceau veşminte doar pentru personalul mănăstirii, care era foarte numeros. În legătură cu această activitate trebuie amintit că cea care le-a iniţiat pe maici în tainele confecţionării de covoare a fost mama poetului George Topârceanu, care era o mare maestră a acestei arte tradiţionale. Poetul a locuit aici cu mama sa timp de aproximativ patru ani, pe când era la şcoala primară, în casa de la intrarea în mănăstire, de pe partea dreaptă, dar actualmente aceasta nu are statut de casă memorială, de vreme ce nu se păstrează niciun obiect din acea perioadă, iar în ea locuiesc maici. După desfiinţarea din 1960, în mănăstire a rămas o singură maică, ei nealăturându-i-se nimeni timp de trei ani, era „vizitată” din când în când doar de către cei de la miliţie care însă nu au reuşit să o convingă să plece. Autorităţile de atunci s-au gândit să dea o altă întrebuinţare ansamblului mănăstiresc, ca spaţiul acestuia să nu rămână nefolosit, aşa că, la un an de la desfiinţarea oficială a mănăstirii, au adus aici o şcoală de copii cu handicap mental, care a funcţionat timp de aproximativ doi ani, după care s-a mutat în localitatea Şuici. După plecarea copiilor de aici, unii ciobani au folosit casele pe post de stână, stricând ceea ce se mai putea strica, situaţie care a durat cam cinci-şase ani. Iar după această perioadă de grele încercări, maicile care fuseseră date afară au început să revină. A ajuns şi preotul care slujise aici, părintele Ioachim Chiosea, astfel că, încet-încet, viaţa mănăstirii a revenit la normal, ca în 1990, la reînfiinţarea oficială, în acest aşezământ să fie deja 40 de maici, dintre care 10 erau tinere, deci nu făcuseră parte din vechea obşte. După revoluție, mănăstirea şi-a reluat cursul firesc al vieţii sale, s-a restaurat aproape întregul ansamblu, cu excepţia bisericuţei din cimitir, care îşi aşteaptă smerită rândul. De asemenea, s-a reînfiinţat atelierul de covoare şi s-a înfiinţat un atelier de veşminte preoţeşti. M.I.
0 Comentarii