”În anii ’70 doctorul Dumitru Baciu pregătea pentru tipar volumul «Oameni, caractere, pasiuni», pe care intenţiona să-l publice la Editura Medicală din București. Cartea era o galerie de portrete care aveau în comun apartenenţa la spaţiul muscelean. Volumul n-a putut să apară întrucât n-a primit aviz favorabil din partea editurii şi a rămas până astăzi în manuscris. O rememorare pe care Dumitru Baciu a scris-o pentru acest proiect priveşte figura librarului şi tipografului Gheorghe Gh. Vlădescu (1898-1971) din Câmpulung. Dumitru Baciu l-a cunoscut pe «nenea Gică» în Librăria «Vlădescu» şi imaginea luminoasă a acestui om devotat meseriei sale a păstrat-o permanent în suflet. Evocarea «Un prieten al cărţii şi al copiilor: librarul şi tipograful Gică Vlădescu», reprodusă aici fragmentar, este unul dintre cele 30 de capitole ale volumului «Oameni, caractere, pasiuni», finalizat de Dumitru Baciu în anul 1977. Manuscrisul mi-a fost donat de autor și se află în arhiva personală”, a scris Adrian Săvoiu pe pagina de FB Domeniul Muscel.

Originar din Bughea, învăţase de copil meseria în tipografia lui Gheorghe Sârbu

”În librăria lui Gică Vlădescu n-am intrat decât relativ târziu, în primele clase de liceu, condus de un bun prieten care voia să mă convingă că aici se pot găsi caiete şi creioane mai ieftine decât la celelalte librării, dar în acelaşi timp cu intenţia de a-mi face cunoştinţă cu un om deosebit de plăcut. Nu-mi amintesc cât de ieftine erau acele obiecte în comparaţie cu alte librării, dar ştiu că ceea ce m-a captivat din primul moment a fost persoana librarului, a lui «nenea Gică», aşa cum mi-l prezentase prietenul meu Jean Olarian. «Bun venit!» mi-a spus o voce caldă, prietenoasă, o strângere de mână bărbătească, ca de la egal la egal, şi iată-mă introdus în lumea prietenilor lui «nenea Gică».
N-aş putea să spun ce-am cumpărat sau ce-am discutat cu ocazia primului pas făcut în Librăria «Vlădescu», dar în acea clipă, în vechea mea dragoste pentru cărţi şi librărie, îşi făcea loc o persoană nouă. Din discuţiile ce se încingeau cu ocazia fiecărei vizite, îmi dădeam seama că Gică Vlădescu nu era un librar din stofa celor pe care îi cunoscusem până atunci, ci un om cu totul aparte, o figură originală faţă de colegii săi de breaslă.
Curând am aflat unele date biografice, pe care aveam să le întregesc mai târziu pe parcursul anilor. Gică Vlădescu era fiul tipografului Gheorghe N. Vlădescu, care se bucura de o deosebită consideraţie şi cinstire în rândul concetăţenilor pentru caracterul său integru, ca şi pentru contribuţia sa de animator al vieţii culturale din oraş şi judeţ. Originar din comuna Bughea, învăţase de copil meseria în tipografia lui Gheorghe Sârbu, vestit meşter venit de prin părţile Sibiului, a cărui tipografie se găsea în casele Bărăţiei, de pe strada ce delimitează la sud vechea biserică catolică, monument datând din vremea întemeierii Ţării Româneşti.
Om harnic şi serios, înzestrat cu bun-simţ şi spirit practic, Gheorghe N. Vlădescu reuşise să mărească vechea tipografie, mutându-se într-un nou local pe strada Matei Basarab. El se impusese în ochii concetăţenilor nu numai prin calităţile sale de meseriaş priceput şi corect, prin maniera deosebită de comportare faţă de lucrătorii săi, ci şi prin felul în care ştiuse să încurajeze activitatea editorială, ajutând la tipărirea unor reviste şi cărţi ce reflectau preocupările intelectualităţii locale.
Aici se tipăreau tezele de doctorat ale tinerilor absolvenţi de facultăţi, uneori pe spezele tipografului, precum şi o serie de broşuri cu rol de popularizare a ştiinţei. Tot aici vedeau lumina tiparului şi încercările literare ale unor tineri pătrunşi de focul sacru al poeziei. Iată de ce Gheorghe N. Vlădescu era considerat unul dintre principalii susţinători ai vieţii culturale din oraşul său, deşi nu era un intelectual, ci doar un meseriaş pasionat de munca sa”.

„Izbucnirea Primului Război Mondial din 1916 îl face să se înroleze ca voluntar”

”În această ambianţă s-a născut în martie 1898 fiul tipografului Vlădescu, botezat tot Gheorghe, după numele tatălui său. Copil inteligent şi zburdalnic, Gică Vlădescu a avut parte de o tinereţe fericită, ştiind să îmbine studiul şi preocupările pentru sport (gimnastică, fotbal, oină, ciclism, excursii) cu alte plăceri inerente vârstei. Din anii petrecuţi pe băncile şcolii primare şi ale Gimnaziului «Dinicu Golescu» din Câmpulung, continuaţi la Liceul «Gh. Lazăr» din Bucureşti, a reţinut în special dragostea pentru lectură. Izbucnirea Primului Război Mondial din 1916 îl face să se înroleze ca voluntar, iar după terminarea războiului se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care nu o termină, în 1922 tatăl său luându-l ca asociat la conducerea tipografiei. Această muncă nu-l absorbea în întregime, permiţându-i să se ocupe din când în când de vechea pasiune din timpul şcolii – gimnastica, predând intermitent ca profesor suplinitor de educaţie fizică la Şcoala Normală «Carol I» şi la Seminarul «Patriarhul Miron Cristea».
Mai târziu, când tatăl său se hotărăşte să deschidă o librărie, Gică Vlădescu devine principalul ei animator, iar când în 1941 tatăl a decedat, fiului îi revine sarcina să se ocupe şi de tipografie. Iată în câteva rânduri biografia omului pe care-l cunoscusem în faţa rafturilor de cărţi din librărie, biografie oarecum banală şi lipsită de un conţinut special dacă ar fi putut fi despărţită de imaginea sufletească, care dădea adevărata caracteristică a personalităţii sale şi a farmecului său exercitat asupra prietenilor şi cunoscuţilor. În persoana modestă a librarului Vlădescu se ascundea o fiinţă cu totul deosebită de restul confraţilor de breaslă. Înzestrat cu o inteligenţă ascuţită, cu un fin spirit de observaţie şi cu o memorie puţin obişnuită, nenea Gică era un adevărat om de cultură. Citea foarte mult şi reţinea la fel de mult. Bagajul lecturilor sale era foarte bogat şi variat, de la operele clasicilor greci la lirica lui Rabindranath Tagore. Ştia să aprecieze subtilitatea şi originalitatea poeziei lui Tudor Arghezi, sensibilitatea versurilor lui Dimitrie Anghel, umorul nesecat al lui George Topîrceanu, al cărui mare admirator era, ca şi adâncimea liricii lui Ion Barbu”.

”Prietenos cu toată lumea, era deosebit de iubit de copiii de toate vârstele”

”Fire mucalită, înzestrat cu un umor de o deosebită fineţe, mânuia ironia cu multă măiestrie, fără să reuşească a răni pe cei atinşi de săgeţile sale, deoarece în spatele lor se întrevedea căldura unei omenii rar întâlnite. Printr-o vorbă de duh, printr-o anecdotă debitată cu talent, ştia să întreţină în jurul său o atmosferă de voie bună, să descreţească frunţile cele mai întunecate, astfel încât nenea Gică era o fântână nesecată de glume, zicale, poante pline de tâlc, spuse cu vervă şi haz, plasate la locul şi momentul potrivit.
Sinceritatea şi jovialitatea sa, spiritul său boem, care accepta viaţa sub toate formele, iubind pe oameni şi cu bune şi cu rele, îl făcuseră să câştige simpatiile tuturor. Prietenos cu toată lumea, era deosebit de iubit de copiii de toate vârstele, de la puştii de o şchioapă – care-l primeau cu strigăte de bucurie: «Vine, vine nenea Gică!», fiindcă era prietenul lor de joacă – până la cei mai mari, aflaţi în pragul adolescenţei, cărora le povestea snoave şi istorii din tinereţea sa. Mereu tânăr sufleteşte, ştia să se apropie de ei, să le acorde atenţie ca şi oamenilor mari, să devină prietenul şi confidentul lor. Erau de neuitat discuţiile pe care le iniţia, plecând de la o glumă, de la o vorbă oarecare şi continuând printr-o incursiune în opera unor scriitori cunoscuţi”.
Sursa: FB Domeniul Muscel