Despre războiul purtat de România în anul 1919 împotriva Ungariei bolșevice conduse de fostul secretar al lui Lenin, Bella Kun, nu prea s-a scris nici până în decembrie 1989, dar nici după. Aceasta dintr-o falsă pudoare rezultată din ideea tot de sorginte comunistă cum că românii nu au dus decât războaie de apărare. Din cele ce urmează vom vedea că adevărul este cu totul altul.
Haosul creat de retragerea trupelor germane, austriece şi maghiare, cât şi acţiunea energică a oamenilor politici transilvăneni pentru unirea provinciei cu ţara mamă, România, au creat mari tensiuni în rândul ungurilor din Transilvania şi Ungaria. Gărzile ungureşti, iritate la maximum de perspectiva pierderii iminente a Ardealului şi aflate în plin proces de bolşevizare, au trecut la represalii sălbatice. Trupe de voluntari iredentişti, care purtau la chipiu inscripţia „Pentru Ardeal”, „Gărzile de oţel” şi „Gărzile roşii”, s-au năpustit cu o ură de moarte asupra satelor şi oraşelor româneşti rămase fără apărare. Cele mai mari masacre s-au produs în judeţele Caraş-Severin, Arad şi Bihor. Peste 180 de români au fost ucişi în judeţul Caraş-Severin şi aproximativ 300 în judeţul Arad. Printre aceştia, femei şi copii. Preoţi români au fost legaţi şi târâţi pe uliţele satelor până ce deveneau grămezi de carne sângerândă. Femei gravide erau spintecate şi copiii jucaţi în săbii. În judeţul Bihor jafurile, bătăile şi omorurile se petreceau în toate satele. Comuna Sighişel a fost bombardată şi mitraliată, după care au fost incendiate casele, peste 50 de săteni murind arşi de vii. La 26 februarie 1919, cortegiul funerar al marelui fruntaş ardelean Gheorghe Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitralieră. În noaptea de 3-4 aprilie 1919 oamenii politici ardeleni Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş au fost sechestraţi, duşi în comuna Lunca şi ucişi în chinuri groaznice: li s-a tăiat nasul, li s-au sfărâmat braţele cu paturile puştilor, li s-au înfipt baionetele în gură şi ceafă, li s-au scos ochii, după care au fost îngropaţi de vii.
În aceste condiţii, Consiliul Dirigent a cerut, în mod imperios, intervenţia armatei române. Ca urmare, la 16 noiembrie 1919, trupele Diviziei 7 Infanterie, comandate de generalul Traian Moşoiu, el însuşi ardelean originar din Bran, au pătruns în Transilvania. Neîntâmpinând o rezistenţă serioasă, acestea au înaintat rapid, ajungând la 26 noiembrie la râul Mureş. Din păcate, Consiliul Militar Interaliat de la Paris, trecând cu uşurinţă peste sacrificiile imense ale României în război şi situaţia grea cu care se confrunta Ardealul, a interzis armatei române să depăşească această linie de demarcaţie.
Ulterior, declanşarea şi victoria revoluţiei comuniste conduse de Bela Kun, fost secretar al lui Lenin, au dus la transformarea Ungariei într-o Republică Sovietică a Sfaturilor. Aceasta devenise cel mai înaintat avanpost al revoluţiei bolşevice către centrul Europei, determinând ca Parisul să dea lumină verde armatei române, înaintată deja pe linia de demarcaţie Arad – Oradea – Satu Mare.
Armata maghiară dispunea de aproximativ 80.000 de oameni, trupe de honvezi şi voluntari bolşevici – bande indisciplinate şi cu o instrucţie sumară.
Generalul Gheorghe Mărdărescu, numit ulterior comandantul forţelor române din Transilvania (2 divizii de infanterie, 2 divizii de vânători, o divizie de cavalerie şi o brigadă de roşiori), a ordonat declanşarea ofensivei la 16 aprilie 1919. Cele mai importante lupte s-au dus pe râul Tisa. Divizia de secui, cea mai sângeroasă, dar şi singura mare unitate cât de cât disciplinată (aproximativ 10.000 de oameni), a fost încercuită şi dezarmată la 29 aprilie.
Pe fondul unor noi retractări ale foştilor noştri aliaţi de la Paris, care ordonaseră armatei române să se oprească pe Tisa, Bela Kun a atacat Cehoslovacia şi Ucraina subcarpatică, urmărind astfel să-şi realizeze graniţa comună în Rusia sovietică. Ba mai mult, concentrează noi forţe pe Tisa, în intenţia de a declanşa o puternică ofensivă împotriva trupelor române. Aceasta s-a şi declanşat, de altfel, la 17 iulie, după un puternic bombardament de infanterie. Armata română, superioară la mai toate capitolele, mai puțin numeric, rezistă atacului maghiar, după care trece la contraofensivă pe toate direcţiile. Drumul spre Budapesta nu mai poate fi oprit de o armată improvizată şi cuprinsă de haos.
Cercul de foc se strângea tot mai mult în jurul capitalei ungare. În tot acest timp, populaţia maghiară din localităţile cucerite, terorizată de derbedeii lui Bela Kun, răsufla uşurată, primindu-i cu flori şi recunoştinţă pe ostaşii noştri.
Inevitabilul s-a produs şi la 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta, cucerind-o.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii