Lecţia de istorie. Istoria unei anecdote

Faptul că s-a răsturnat căruţa cu proşti la Caracal reprezintă una dintre cele opt minuni care caracterizează, în nota de bun-simţ a savurosului umor oltenesc, capitala fostului judeţ Romanaţi. Însă, celor care râd cu gura până la urechi, bravii caracaleni le dau o replică ce le îngheaţă muşchii faciali: da, s-a răsturnat, însă proştii s-au împrăştiat în toată ţara.
Cazul în sine, ca orice întâmplare anecdotică, are la origine și o doză de adevăr. Ştim cu toţii că un moment foarte important al istoriei moderne a românilor l-a reprezentat Revoluţia paşoptistă. Flacăra revoluţiei, care incendiase marile capitale europene, se răspândise cu repeziciune, ajungând într-un târziu, e adevărat, destul de palidă, şi la Dunărea de Jos, adică în Principatele Române. Îmbogăţiţi peste noapte după anularea monopolului turcesc asupra comerţului exterior (1829), marii boieri, sătui de turbane şi şalvari, au adoptat destul de repede și fără resentimente moda Parisului. Și dacă era numai la haine, mai era cum mai era… Dar la mare fală era a-ţi trimite odraslele la studii în străinătate. Inteligenţi sau proşti, talentaţi sau gogomani, aceştia tocau într-o veselie averile babacilor prin cafenelele Parisului, Romei sau Vienei și, după spusele lui Eminescu, mulţi plecau boi şi se întorceau vaci. La acest capitol, trebuie să fiți de acord că nici azi nu s-au produs modificări importante.
Pe mulţi dintre aceştia evenimentele i-au prins la studii şi, cu minţile înfierbântate, s-au întors în ţară să facă și ei revoluție… De notat faptul că în marea lor majoritate fuseseră cooptaţi în Masonerie, de altfel întreaga Revoluţie de la 1848 fiind de sorginte masonică. Dacă în Transilvania revoluția a căpătat uneori accente tragice, transformându-se până la urmă într-un război civil între români şi maghiari, arbitraţi de pe margine de austrieci și ruși, în Moldova şi în Ţara Românească ea a avut mai mult accente de vodevil, partitura sfârşindu-se brusc la Iaşi, după intervenţia autoritară a domnitorului Sturza, în timp ce la Bucureşti a mai pâlpâit ceva până au intrat turcii în ţară.
Tratând această problemă ceva mai relaxat, nu aş vrea să se creadă că minimalizez acest moment istoric atât de important. De la început mă declar de acord cu dumneavoastră că aceşti tineri entuziaşti de la ’48 (dar lipsiţi de experienţă) s-au maturizat politic în timp, peste zece ani, realizând unirea, iar la senectute punând pe fruntea României o altă coroană de mare preţ: independenţa.
Dar să revenim la ceea ce s-a întâmplat la Caracal. Revoluţionarii munteni, după ce domnitorul Bibescu (om serios, de altfel, care i-a avertizat să se potolească) le-a zădărnicit planurile de a-şi lansa programul la Bucureşti, Telega, Ocnele Mari, Islaz şi Craiova, au reuşit până la urmă să-l lanseze la Izlaz, cu sprijinul nemijlocit al lui Gheorghe Magheru, prefect de Romanaţi, mason și el, atras mai demult în mişcare.
Ca orice activitate la români, este foarte posibil ca partea oficială să fi fost urmată de una neoficială şi programul să fi fost udat din belşug cu zaibăr oltenesc. Cert este faptul că revoluţionarii, înfierbântaţi şi plini de elan, au pornit spre Craiova, să facă guvernul şi să ceară abdicarea domnitorului Bibescu. Pentru a da cât mai multă reprezentativitate acţiunii lor, ei erau însoţiţi de un alai de ţărani îmbarcaţi în câteva căruţe. Nerespectându-se, probabil, „viteza de deplasare”, la intrarea în Caracal, una dintre căruţe s-a răsturnat, accidentul soldându-se cu câteva picioare rupte şi capete sparte. A doua zi, întreaga presă (cele două-trei ziare care apăreau) a scris că la Caracal s-a răsturnat „o căruţă cu proşti”. La vremea respectivă deştepţii erau departajaţi de proşti de un criteriu foarte precis: ştiutul de carte. Dacă nu ştiai să citeşti, erai „prost”. Şi cum majoritatea ţărănimii nu ştia carte, i se spunea „prostime”. Bineînțeles că era un eufemism….
Nu putem însă să nu le dăm dreptate şi caracalenilor, oameni mândri, care cred că oraşul lor a fost întemeiat de împăratul roman Caracalla, de fapt porecla sub care era cunoscut Marcus Aurelius Antonius. Dacă avem în vedere că Marcus Antonius a vizitat Dacia în anul 213, caracalenii nu sunt departe de adevăr.
Așa cum au oarecare dreptate și adepții versiunii căruței cu proști. Prostia este universală şi atemporală. Ea a existat în toate timpurile şi nici nu a crescut, nici nu a scăzut. A diferit însă modul cum a fost tratată. Ceea ce este mai grav astăzi este faptul că, promovată pe căi mult mai eficiente (mulţi fac averi fabuloase pe seama ei), prostia tinde să devină virtute. A fi deştept începe să devină un delict la un principiu care se impune tot mai mult prin așa-numita „political corectnnes”. Un fel de cine nu-i cu noi e împotriva noastră de pe vremea lui Stalin…
Prof. dr. Cornel Carp