Un exemplu tulburător, care se aseamănă cu parabola fiului risipitor, evidenţiindu-i sensurile, îl reprezintă povestea vieţii lui Alexandru Teodorescu. S-a născut la 26 decembrie 1896 la Bucureşti, într-o familie foarte bogată. De mic copil se dovedeşte a fi extrem de inteligent şi beneficiază de o educaţie aleasă. A urmat două facultăţi, cea de pictură, în cadrul Academiei de Arte Frumoase, şi cea de filozofie, la Universitatea din Bucureşti. S-a dovedit a fi un student excepţional, dar și foarte capricios, nereușind să termine niciuna dintre facultăți. Poet și publicist, publica încă din anul 1925 în prestigioasa revistă a lui Nichifor Crainic „Gândirea”, sub pseudonimul Sandu Tudor, care îi va deveni ulterior nume. A practicat, pe rând, mai multe meserii, printre care pilot şi marinar, numai pentru a simţi gustul aventurii.
Participă la Primul Război Mondial cu gradul de sublocotenent, fiind decorat. Deşi foarte tânăr, era proprietarul unei averi fabuloase: două blocuri în centrul Bucureştiului, peste 500 de hectare de pământ, avion proprietate personală, zeci de maşini luxoase. Obişnuia să facă deseori călătorii în diverse zone ale globului, extrem de costisitoare. Curtat şi adulat de femei, era în permanenţă însoţit de cele mai frumoase şi mai spirituale doamne şi domnişoare din înalta societate a Bucureştiului. A fost căsătorit de trei ori.
În anul 1929 a făcut o vizită la Muntele Athos, unde, puternic impresionat de cele văzute, a rămas mai mult de trei luni. Lungile discuţii purtate cu marile spirite athonite de atunci (Iosif Athonitul, ieromonahul Elisei) l-au tulburat profund, răvăşindu-i sufletul. Promite părinţilor de acolo că va intra în monahism. Promisiune uitată imediat ce a ajuns în Bucureşti.
Întâmplarea care îi va reaminti de Muntele Athos s-a petrecut aproape zece ani mai târziu, în 1937: în timp ce pilota avionul personal s-a produs o defecţiune care a făcut ca acesta să se prăbușească de la peste 1.000 de metri înălțime. În disperare de cauză promite că se va călugări dacă va scăpa cu viață. Avionul se face praf în timp ce Alexandru Teodorescu scapă viu și nevătămat. Doar buza de jos o avea mușcată până la sânge. Ateilor le recomand să se documenteze în presa vemii.
De aici înainte, destinul său capătă cu totul alte contururi. Mai întâi şi-a vândut toată averea, cu banii obţinuţi restaurând o parte din bisericile din Bucureşti grav avariate de catastrofalul cutremur din 1940. Participă la cel de-al Doilea Război Mondial, unde Bunul Dumnezeu în marele și tainicul său Plan îi mai salvează o dată viața. În anul 1946 se călugăreşte, fiind primit la Mănăstirea Antim. Trei ani mai târziu este tuns în monahism, primind numele Agaton Tudor. În același an întemeiază aici celebra grupare spirituală ortodoxă cunoscută sub numele de „Rugul Aprins” sau „Grupul de la Antim”. Interzisă de autorităţile comuniste în 1948, activitatea grupului a încetat odată cu plecarea lui Sandu Tudor la Mănăstirea Govora.
Devenit deja extrem de incomod pentru autorităţile comuniste prin modul ferm cu care combătea marxismul – ideologia noului regim – în 1950 a fost arestat și condamnat la 2 ani de închisoare. Eliberat în 1952, se reîntoarce la monahism, mergând în Moldova, la Sihăstria Neamţului. Aici se va retrage în pustie, practicând asceza cea mare timp de trei ani, undeva la Râpa Coroiului. În acest răstimp, nu mânca decât o dată pe săptămână ciuperci crude. Singurătatea, meditaţia şi rugăciunea, căinţa i-au desăvârşit calea spre Dumnezeu. Ulterior a fost numit stareţ la Schitul Rarău. Însoţit de peste 7.000 de cărţi din vasta sa bibliotecă de la Bucureşti, Agaton Tudor, devenit între timp ieromonahul Daniil Tudor, va crea o considerabilă operă teologică de o valoare excepţională, confiscată ulterior de autorităţile comuniste şi arsă.
În 1958 a fost arestat din nou împreună cu alte 15 persoane care făcuseră parte din „Grupul de la Antim”.
Pe timpul anchetelor, părintele Daniil a avut o atitudine exemplară, nedezicându-se nicio clipă de credinţa sa. A fost torturat. A fost confruntat cu cei mai buni prieteni care îl demascaseră. I s-a cerut, la rându-i, să-şi demaşte cei mai buni prieteni, promiţându-i-se că va fi eliberat. A fost dat pe mâna unui „educator”, pe care avea să-l convertească la dreapta credinţă.
În acele clipe, furia diavolului exprima, în cel mai cutremurător mod, prin câteva cuvinte, esenţa parabolei fiului risipitor, pe care o trăia însuşi părintele Daniil: „… deşi este călugăr şi face pe sfântul, este o adevărată bestie cu barbă, care, după ce a gustat din plin plăcerile vieţii, s-a călugărit, căci nu mai putea trăi ca înainte”.
A stat cu lanțuri la picioare până în 1960, când Bunul Dumnezeu, la 64 de ani, în temniţa de la Aiud s-a îndurat să-l ridice la Ceruri. Trupul i-a fost aruncat în Râpa Robilor, încheindu-se astfel prima parte a parabolei. Marele ospăţ şi bucuria Tatălui pentru întoarcerea fiului risipitor au avut loc pe cealaltă lume.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii