Situația boierilor nu era prea roz, în special în secolele XIV-XVI. Istoriografia comunistă lucrase temeinic la demonizarea acestora, prezentându-i ca principali vinovați de traiul prost al țăranilor. O analiză pertinentă a relațiilor sociale din perioada respectivă duce la alte concluzii, dovedind că lucrurile nu stăteau chiar așa. Oștile ridicate la luptă de voievozii români împotriva turcilor în special nu erau gloate de țărani înfometați. Aceasta dacă ținem seama că luptătorii otomani erau printre cei mai bine pregătiți și înarmați din lume la vremea aceea.
Boierii nu aveau o viață liniștită, după cum s-ar crede. Ei trebuiau să fie gata în permanență cu un număr de ostași care să participe la luptele duse de domnitori. Să nu ne închipuim că erau la voia întâmplării, ca în zilele noastre. Ei răspundeau cu capul pentru nerespectarea întru totul a obligațiilor militare. Din acest motiv, de numeroase ori doreau să evite confruntările militare, erau dispuși chiar să-și plătească liniștea cu găleți cu galbeni la Stambul.
O altă sursă de stres maxim o reprezentau luptele pentru tron ale diverșilor pretendenți, care, în numeroase rânduri, se terminau cu adevărate băi de sânge. Chiar de la început și mă refer la primii voievozi, Basarab I în Muntenia, Petru Mușat și Roman I în Moldova, s-a practicat principiul ca domnitorul să fie ales de boieri din rândul urmașilor la tron pe linie bărbătească și vă asigur că întotdeauna erau mai mult de trei, toți nerăbdători a urca pe tron. Aceasta pentru că la noi nu se aplica așa-zisa Lege salică, în baza căreia dreptul la domnie îl avea primul născut pe linie bărbătească. Pentru a evita vărsările de sânge, unii domnitori își așezau la domnie pe unul dintre fii încă din timpul vieții: Basarab pe Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail, Ștefan cel Mare pe Bogdan cel Orb.
Citește și Lecţia de istorie. Vlad Ţepeş şi Nero
În aceste condiții, viața boierilor nu era deloc simplă, de vreme ce trebuie să te situezi de partea uneia sau alteia dintre tabere, iar în cazul în care aceasta se dovedea a fi perdantă îți riscai chiar și viața. Nu s-a scris o istorie a acestui carnagiu, dar sunt convins că numărul celor cărora le-a fost curmată brusc viața au sigur peste patru cifre. Mulți domnitori mergeau pe varianta care le asigura o cârmuire cât de cât liniștită, începând domnia cu căsăpirea boierilor fideli domnitorului dat la o parte. Un exemplu tipic îl reprezintă Ștefan cel Mare, care a procedat la căsăpirea boierilor potrivnici atât la începutul domniei, eliminând pe cei care îl sprijiniseră pe Petru Aron, învins de acesta în bătălia de la Reușeni, pe Prut, dar și la sfârșitul domniei, când a făcut din nou curățenie, creând condiții optime pentru domnia ce urma a fiului său Bogdan cel Orb.
Recordul l-a depășit însă nepotul său, Alexandru Lăpușneanu, care, chemând la un ospăț boierii pentru împăcare, a căsăpit 47 dintre ei. Scena halucinantă este descrisă cu lux de amănunte de Costache Negruzzi în nuvela ”Alexandru Lăpușneanu”:
”Boierii, neavând nicio grijă, surprinși mișălește pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrâni mureau făcându-și cruce, însă mulți dintre cei mai juni se apărau cu turbare, scaunele, talgerele, tacâmurile mesei se făceau arme în mâna lor; unii, deși răniți, se încleștau cu furie de gâtul ucigașilor și, nesocotind rănile ce le primeau, îl strângeau pân-îl înădușeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, își vindea scump viața. Mulți lefecii peiră, dar în sfârșit nu mai rămasă nici un boier viu.”
Cât despre Lăpușneanu, „…el luase pre Moțoc de mână și se trăsese lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea, iar Moțoc, silindu-se a râde pentru ca să placă stăpânului, simțea părul zburlindu-se pe cap și dinții săi clănțănind…”.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii