Oportunitatea intrării României în război, la 22 iunie 1941, nu poate fi pusă la îndoială. Evenimentele nefaste din vara anului 1940, în urma cărora România pierdea mai mult de o treime din teritoriu şi populaţie, l-au constrâns pe generalul Antonescu să se apropie de Germania cu scopul declarat al garantării frontierelor, angajând (şi aici încep cu reproşurile) ţara în război fără consultarea niciunei instanţe politico-militare şi fără (lucru foarte grav, care a pus ulterior armata română în situaţii foarte grele) să semneze o convenţie politică sau militară cu Germania. Hotărârea a fost determinată şi de presiunile pe care Berlinul le făcea la Bucureşti, şantajând cu problema părţii de nord-vest a Ardealului, ocupată de Ungaria, dar și de faptul că statul ce urma să fie atacat de Germania ocupase în mod abuziv, cu un an înainte, nordul Bucovinei şi Basarabia şi, aspect nu lipsit de importanţă, susţinea pretenţiile revizioniste ale ungurilor.
Deşi rezistenţa ruşilor a fost înverşunată, raportul de forţe era net în favoarea Grupului de Armate „General Antonescu” (Armatele 3 şi 4 române, Armata 11 germană), eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei făcându-se în mai puţin de o lună. Acest fapt a determinat un entuziasm de nedescris în ţară, la fel cum se întâmplase şi în Primul Război Mondial, la începutul campaniei din Transilvania. La fel ca şi atunci, entuziasmul nu a durat prea mult. Chiar dacă auspiciile războiului contra U.R.S.S. păreau extrem de favorabile, efectele „războiului fulger” urmând să ducă la capitularea U.R.S.S. până la sfârşitul anului. Numai că n-a fost să fie aşa. Stalingradul şi Moscova au rezistat eroic, ruşii demonstrând încă o dată că nu pot fi învinşi. Anul 1942 a însemnat înclinarea definitivă a balanţei victoriei de partea lor.
În aceste condiţii, continuarea războiului dincolo de Nistru nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Putea România să se oprească la Nistru? În niciun caz. Aceasta în primul rând pentru faptul că Hitler i-a cerut în mod imperios lui Antonescu să treacă Nistrul. Pe de altă parte, nu trebuie uitat nici faptul că alături de Germania lupta şi Ungaria. Şi nu în ultimul rând, Antonescu era militar şi cunoştea bine legile războiului, care trebuia să fie dus până la capăt, adică până la capitularea inamicului. A urmat bătălia pentru cucerirea Odessei, dusă în mod independent de Armata 4 română. Antonescu voia să demonstreze că armata română era capabilă să ducă o batălie la nivel operativ de una singură. Ceea ce se dorea a se încadra în concepția ”războiului fulger” a durat din nefericire trei luni, Odessa fiind apărată de trei linii de fortificații. România a angajat în aceste lupte circa 340.000 de militari, pierderile fiind foarte mari: 17.729 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți. Din păcate, desfăşurarea ulterioară a războiului n-a permis să se pună în valoare urmările victoriei de la Odessa. Cu toate acestea, ea rămâne, cel puţin în analele istoriei militare, ca singura victorie a Armatei Române la nivel operativ din cele două războaie mondiale.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii