Odată cu declanșarea Războiului Rece s-au întețit apelurile la rezistenţă ce veneau din vest pe toate canalele, îndeosebi pe undele radio, mai cu seamă de la englezi şi americani, dând speranţă românilor că nu vor fi lăsaţi în mâinile ruşilor, însă celebra expresie „Vin americanii!” s-a transformat, odată cu trecerea timpului, în cea mai cruntă deziluzie. Lipsa de responsabilitate, binecunoscută şi astăzi, a unor state occidentale faţă de problemele grave cu care se confruntau unele ţări sau popoare, care nu intrau în sfera lor de interese, s-a reflectat tragic și în conştiinţa românilor în perioada acelor ani, făcând zeci de mii de victime.
Sigur că cei ce au fugit în munţi să lupte cu arma în mână vor fi avut (unii) şi motive personale care să-i fi pus într-o situaţie ireconciliabilă cu noile autorităţi, care ţineau de: confiscarea averilor, arestarea şi judecarea unor membri de familie, exmatriculări din facultăţi, iminenţa arestării etc.
Pariul forţelor de ordine, pentru care anihilarea „fugarilor” însemna în primul rând un preţios certificat de credibilitate în faţa maselor, dar şi nevoia de a da un exemplu descurajator pentru nemulţumiţi au fost câştigate foarte greu, după mai mult de zece ani de hărţuială. În tot acest timp, propaganda comunistă, extrem de abilă, a exploatat cu eficienţă pierderile suferite de forţele de ordine spunând: „Iată ce fac legionarii ascunşi în munţi, vă ucid copiii pe care i-aţi trimis în armată!”. Desigur că situaţia celor retraşi în munţi devenea, pe măsura trecerii timpului, tot mai tragică, practic fără ieşire, cercul strângându-se tot mai mult în jurul lor. Destinul lor lua tot mai mult forma martirajului ce-i lumina în măreţia lor de oameni: dârji, neînfricaţi, hotărâţi şi solidari, neestompând însă şi umbrele: dezamăgiţi, înşelaţi, disperaţi, cuprinşi de panică şi de teamă. Au fost etichetaţi drept „legionari”, „fascişti”, „criminali”, „bande teroriste”, dar dacă analizăm provenienţa lor socială putem constata o vădită contradicţie cu afirmaţiile de mai sus.

Citește și Lecţia de istorie. Constantin „Bîzu” Cantacuzino – prinţul aviaţiei române

Citește și Lecţia de istorie. Istorii la comandă

Cele mai active grupuri care au acţionat în Argeş aveau o compunere eterogenă: foşti ofiţeri de armată, ţărani, preoţi, avocaţi, medici, studenţi, învăţători şi profesori, negustori, ceea ce făcea să nu se individualizeze o anumită categorie socială într-un raport ireconciliabil cu puterea, din care să provină majoritatea fugarilor.
Din punct de vedere al apartenenţei politice, situaţia era la fel, majoritatea fiind membri sau simpatizanţi ai PNŢ, PNL, dar şi legionari, membri ai Frontului Plugarilor, chiar şi membri ai PCR. Autorităţile preferau termenul generic de „legionari”, pentru că urmăreau să creioneze portretul-robot al celui mai temut duşman al noului regim, ce trebuia lichidat.
Armamentul ce exista asupra lor provenea fie din capturi de război, numeroase la vremea aceea, fie fusese sustras de colonelul Arsenescu de la Regimentul 30 Dorobanţi Muscel, unde fusese comandant, şi ascuns în diverse locuri în munţi. Predominau pistoalele-mitralieră, puştile, revolverele şi grenadele, armament uşor, ce făcea ca aceste grupuri să fie extrem de mobile şi foarte greu de anihilat. În ultima perioadă a rezistenţei, ei s-au confruntat cu o acută lipsă de muniţie, ceea ce i-a făcut să atace depozite de armament şi chiar posturi de miliţie.
Un aspect important ce merită a fi amintit îl reprezintă legătura permanentă cu populaţia din zonă, întrucât fără sprijinul acesteia nu ar fi rezistat nici câteva săptămâni. Aceasta s-a intensificat pe măsură ce valul de nemulţumiri, determinat îndeosebi de deposedările de pământ din cadrul colectivizării, dar şi de alte abuzuri ale noilor autorităţi, a crescut. Ţărani, învăţători şi preoţi (preotul Nicolae Andreescu din satul Poienărei, comuna Corbi), bătrâni, femei şi copii au înfruntat cu dârzenie şi curaj Securitatea, oferind rebelilor hrană, îmbrăcăminte, uneori şi adăpost, dar şi informaţii preţioase despre mişcările trupelor de Securitate, efectivele acestora şi armamentul din dotare. Acest sprijin nu a fost constant, oscilând atât în funcţie de evenimentele interne şi internaţionale, cât şi de intensitatea măsurilor represive luate de către Securitate.
Prof. dr. Cornel Carp