Lecţia de istorie. Rebeliunea legionară

Anul 1941 debuta pentru români în circumstanţe deloc favorabile. Mariajul dintre Antonescu şi legionari sfârşi prost, inflamând capitala spre finele lunii ianuarie: demonstraţii de forţă, lupte de stradă, clădiri incendiate, tancuri pe străzi, morţi şi răniţi, război civil în toată regula!
Legionarii, ajunşi în sfârşit la guvernare după ani de zile de lupte (cele mai multe duse în afara cadrului politic democratic), constatau cu disperare că pălăria e prea mare pentru ei. Lipsa liderilor politici şi a experienţei de guvernare, sălbatica dorinţă de răzbunare (în special a morţii Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu) le-a întunecat minţile, determinându-i să adopte formula „totul sau nimic”. Pe de altă parte, Antonescu, după ce l-a obligat pe regele Carol al II-lea să abdice, s-a trezit în imposibilitatea de a forma noul guvern, liderii P.N.Ţ. şi P.N.L. refuzând să-şi asume responsabilitatea, oferindu-se în schimb să sprijine orice guvern democratic. În această situaţie, Antonescu a făcut guvern cu legionarii, declarând România „Stat Naţional Legionar”. Legionarii deveniseră, după alegerile din decembrie 1937 a treia forţă politică din ţară şi erau puternic sprijiniţi de cercuri politice germane, în special de cele care gravitau în jurul lui Himmler. Deşi în primele zile a îmbrăcat şi el cămaşa verde cu scopul nedisimulat de a-şi subordona Mişcarea Legionară, Antonescu şi-a dat repede seama că nu peste multă vreme tensiunile, latente la acea perioadă, vor exploda, cu consecinţe greu previzibil.
Acţiunile antidemocratice ale legionarilor au culminat în a doua jumătate a lunii noiembrie 1940, abuzurile şi crimele lor înmărmurind ţara întreagă. Astfel, au fost maltratate 450 de persoane, 9 au fost ucise, 323 sechestrate, au fost violate 88 de domicilii, dintre care majoritatea au fost ale românilor. Maximum de intensitate a violenţelor a fost atins în noaptea de 26/27 noiembrie, când au fost asasinate în închisoarea de la Jilava 64 de personalităţi militare şi politice considerate a fi vinovate de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor lideri legionari. A doua zi au fost ucişi cu bestialitate Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Faţă de aceste crime, Antonescu a avut o atitudine cel puţin duplicitară. Este greu de crezut faptul că nu a fost informat despre intenţiile legionarilor. Se ştie, de exemplu, că informaţia comandantului companiei de jandarmi de la Sinaia privind iminenţa asasinării marelui savant Nicolae Iorga a ajuns la Antonescu şi că acesta nu a dat niciun ordin pentru a-l proteja. Se pare că Antonescu şi-a realizat pas cu pas scopurile, cu o detaşare înfiorătoare. În acest caz era nevoie de cât mai multe victime pentru a putea justifica mai târziu în faţa opiniei publice, dar şi a Germaniei, lichidarea Gărzii de Fier.
De aici înainte, evenimentele s-au precipitat. Antonescu a ordonat imediat Diviziei 3 Infanterie din Piteşti (îi fusese comandant între anii 1934-1937) să se deplaseze la Bucureşti şi să se antreneze pentru lupte de stradă. Legionarii, orbiţi de „succesele” din ultimele zile, au ignorat total capcanele generalului. Însuşi Horia Sima comite o greşeală inexplicabilă, refuzând invitaţia lui Hitler de a participa pe 14 ianuarie la o întrevedere unde urma să fie prezent şi Antonescu. Înfuriat, Hitler i-a spus lui Antonescu: „Trebuie să te debarasezi de fanatici!”.
Convinşi că pierd teren, legionarii au declanşat rebeliunea la 20 ianuarie 1941, motivând înlocuirea abuzivă a generalului legionar Constantin Petrovicescu din funcţia de ministru de Interne. Detaşamente înarmate au ocupat cazarma Gardienilor Publici, Prefectura Capitalei, Palatul Telefoanelor, sediul Siguranţei Generale a Statului. Mari mişcări legionare se raportează şi din ţară. Antonescu ordonă armatei să ocupe poziţii de luptă. Deşi legionarii deschid focul şi se dedau la tot felul de provocări, jafuri şi crime, armata stă în expectativă, neprimind ordin să intervină. Generalul Hansen, şeful Misiunii Militare Germane în România, refuză să-l sprijine pe Horia Sima. Iritaţi la culme, legionarii atacă armata: totul sau nimic! Opinia publică este derutată complet şi nu înţelege de ce nu intervine armata. Aceasta primeşte, în sfârşit, ordin să tragă pe 21 ianuarie. De acum începe un fel de joacă de-a şoarecele cu pisica. Legionarii nu sunt în stare să reziste la acţiunile bine închegate ale armatei. Ea se dovedeşte superioară la toate capitolele: disciplină, armament din dotare, tactică de luptă. Pe 25 ianuarie, Horia Sima, sesizând înfrângerea inevitabilă, dă ordin tuturor legionarilor să depună armele şi fuge din ţară. Represaliile sunt dure. Mii de legionari sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Douăzeci au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Armata pierde 21 de militari, înhumaţi cu onoruri naţionale. Concluzia: scopul scuză mijloacele. Antonescu împuşcă astfel doi iepuri dintr-un foc: pe de o parte lichidează Garda de Fier, pe de altă parte are suficiente motive să instaureze dictatura militară, singura în măsură, în concepţia sa, să facă faţă dificilelor probleme cu care se confrunta ţara.
Prof. dr. Cornel Carp