A trecut și Postul Crăciunului. Este un post mai îngăduitor, ne asigură unii preoţi mai grijulii cu tabieturile şi apucăturile noastre, în sensul că se mănâncă peşte, de exemplu, aproape în fiecare sâmbătă şi duminică. Adică se mai fac unele concesii, poate şi prin prisma faptului că este închinat, la urma urmei, unui eveniment măreţ: naşterea Mântuitorului nostru. Dacă ar fi să începem iar cu „pe vremuri…”, să ştiţi că postul era post. Era un ritual: cu câteva zile înainte de începerea postului gospodinele fierbeau şi apoi frecau bine, bine, cu cenuşă toată vesela. Era o întrecere și o mândrie să fii în rândul lumii. Pe atunci doar proștii satului nu țineau post, oamenii de nimic.
Şi încă un amănunt care m-a impresionat: în descrierile lui Dimitrie Gusti despre tradiţiile satului românesc din timpul sărbătorilor de iarnă, nici vorbă de „pomana porcului”. Exista aceeaşi solidaritate ca şi în zilele noastre, adică veneau în ajutor rude, prieteni, cărora gazda le servea mămăligă rece, cu murături. Ce diferenţă! În zilele noastre se mănâncă cu acest prilej cam un sfert de porc. Și mai este un obicei în perioada aceasta: îngroparea anului. Îngropi ceva despre care nu ai vrea să mai știi, ceva de care vrei să te lepezi… Noroc cu pandemia, care a mai temperat această categorie de ciocli. Nu este de ajuns că suntem atacați din toate părțile pentru a renunța la identitate, la tradiții, ne mai turnăm și singuri cenușă în cap.
Întrebi: „De ce ţii post maică?” şi ţi se răspunde instantaneu: „Pentru sănătate…” Fals! În cazul acesta, maică, mai bine nu mai ţii post, treci la dietă, că e mai recomandat. Nu ţinem post să ne punem bine cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu e vânzător la Catena! Postul înseamnă înfrânare de toate felurile, nu numai la mâncare, înseamnă smerenie, compasiune şi iubire faţă de semenii noştri. Toate acestea înseamnă lucrare asupra sufletului. Practic, ne pregătim sufletul pentru marea sărbătoare a Naşterii Mântuitorului. Şi, dacă vom fi consecvenţi cu noi înşine, abia atunci ni se vor deschide şi ochii. Abia atunci ne vom bucura copilăreşte de prima ninsoare, de colinde şi alte obiceiuri de iarnă, de daruri şi de bunătăţile pregătite. Abia atunci vom deveni mai cumpătaţi şi nu vom cădea victimele consumerismului, nefiind nevoie să aruncăm jumătate din bunătăţile cumpărate. Vorbim de criză, dar parcă a înnebunit lumea: de mai bine de o lună parcările supermarketurilor sunt full…
Am spus odată într-un cerc de prieteni: nu lupta cu voi mă interesează şi nici nu mă pasionează. Aş spune chiar că nu mă mai interesează. Şi asta pentru că îmi sunteţi dragi. De aici înainte, cea mai interesantă, mai pasionantă, mai dificilă şi mai minunată este lupta cu mine însumi. A mă goli încetul cu încetul de ceea ce este omenesc pentru a face loc lui Dumnezeu. Dar cât de greu este! Şi cu cât înaintez, cu atât mă cuprinde o linişte asemănătoare cu cea a serilor de iarnă, când eşti doar tu şi lumina lunii şi a stelelor reflectându-se în omătul cât un stat de om.
Citește și Lecţia de istorie. Generalul Constantin Christescu – un mare nedreptăţit
Postul se ţine în linişte, fără surle şi trâmbiţe: „Eu ţin post!”, „Ce produse de post aveţi?”, „Nu vreau lapte la cafea pentru că ţin post!”. Decât aşa, mai bine bea lapte, că eşti mai câştigat. Postul nu se ţine în afara Bisericii. Postul nu merge cu afirmaţia arhicunoscută: „Eu am credinţa mea!”. Postul se ţine cu pravilă. Altfel nu-l înfrângem, nici măcar nu-i tăiem elanul! Cui? Dracului, ca să fiu mai explicit. Ba chiar a ajuns să ne mângâie pe creştet: „Ţineţi post? Bravo! Luaţi şi vă înfruptaţi: toate aceste mâncăruri alese sunt de post!” În fapt, sunt tot felul de substitute cu care ne îmbie în aceste zile supermarketurile care de care mai plăcute la gust. Ia mâncaţi fără untdelemn, ne povăţuieşte părintele stareţ Clement într-o predică ţinută la Mănăstirea Aninoasa, să vedeţi cât de cumpătaţi veţi fi!
Întrebat de un credincios dacă e bine să ţină prima şi ultima săptămână din post, părintele arhimandrit Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, o mare voce a lumii monahale din ultimul secol, la al cărui mormânt, din fericire, încă nu se fac pelerinaje, a răspuns: „E ca şi cum ai vrea să construieşti un pod, dar i-ai face doar două picioare, cel de început şi cel de sfârşit.”
Cristian Bădiliţă, un strălucit urmaş al lui Mircea Eliade, întrebat care este sensul cuvântului Antichrist la o întâlnire cu cititorii săi la fosta ceainărie „Mon Cher” de pe strada Crinului, spunea, printre altele, că în afară de sensul clasic, uşor de dedus, mai există un înţeles adânc al acestui cuvânt, venit din greaca veche, şi care înseamnă „a-L batjocori pe Hristos”. Am ajuns să nu se mai jure pe Biblie…
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii