Lecţia de istorie. O tragedie naţională

de | 11.03.2021 13:09 | Actualitate, Opinii

A doua zi dupa trecerea României de partea Națiunilor Unite a și plecat la Moscova o delegație pentru semnarea armistițiului, fapt ce se impunea ca o urgență de primă necesitate, având în vedere situația gravă ce se crease în urma unui act pregătit în mare grabă. În fruntea delegației a mers comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, în încercarea disperată de a se mai salva ceva.
Din păcate, semnarea armistițiului a fost intenționat tărăgănată, cu un scop bine definit. Atunci când Lucrețiu Pătrășcanu, în discuțiile cu Viaceslav Molotov, ministrul de Externe sovietic, făcea eforturi disperate să atenueze condițiile foarte grele impuse României, acesta l-a blocat cu următoarea întrebare: Ce ați căutat la Stalingrad? Întrebare la care nu s-a răspuns până astăzi. De altfel, în răstimpul petrecut de la 23 august până la 13 septembrie, când a fost semnat, la Moscova, armistiţiul dintre România şi U.R.S.S. (în documente se specifica Naţiunile Unite), Armata Roşie a tratat armata română ca duşman, iar România – ca stat inamic, în pofida faptului că armata română la 23 august a încetat unilateral acţiunile de luptă împotriva Naţiunilor Unite. Acest fapt se poate demonstra uşor prin ordinele de zi ale marilor unităţi din compunerea Fronturilor 2 şi 3 ucrainene ce acţionau pe teritoriul ţării noastre, care precizau pentru zilele ulterioare datei de 23 august eliberarea unor localităţi şi oraşe importante, precum: Constanţa, Bucureşti, Piteşti, Braşov, Craiova, Turnu Severin etc.
O consecinţă deosebit de gravă a suportat-o armata: deşi nu a mai opus rezistenţă sovieticilor, aceştia au procedat în mod abuziv la dezarmarea unităţilor şi marilor unităţi române, mai mult decât atât, ostaşii români dezarmaţi au fost luaţi prizonieri şi trimişi în Siberia. Un participant direct la evenimente mi-a relatat scene desprinse parcă dintr-un film neorealist italian: în gara Vaslui, după ce ostaşii români au fost dezarmaţi, li s-a spus că sunt liberi să meargă acasă. Pe vagoane erau scrise cu creta numele unor localităţi de destinaţie ca Piteşti, Craiova, Galaţi, Cluj, Oradea etc. Într-un entuziasm general, românii se îmbrăţişau şi urcau grăbiţi în vagoanele destinate a-i duce la casele lor.

Citește și Lecţia de istorie. Plângea la şedinţele de guvern şi lătra la miniştrii săi

După ce trenul a fost ocupat până la refuz, vagoanele au fost încuiate şi a plecat spre Siberia. Conform unei note trimise de regele Mihai Conferinţei de Pace de la Paris, peste 130 de mii de ostaşi români au cunoscut această soartă. Dintre aceştia, nici o treime nu s-au mai întors în ţară. Şi ar mai fi o problemă de discutat. Există destui români care fac din Antonescu un erou naţional, afirmând că, dacă acesta nu ar fi fost arestat la 23 august, ar fi mers pe front şi ar fi organizat apărarea pe linia Iaşi – Chişinău, obligând, ulterior, Naţiunile Unite să accepte condiţii favorabile României. Nimic mai fals! Pot spune fără teama de a greşi, susţinându-mi afirmaţiile pe baza unui studiu temeinic al evoluţiei politico-militare din toamna anului 1944 din România, că Antonescu în acele momente era total depăşit de evenimente. Chiar şi apelând la logica bunului-simţ nu putem justifica modul cum s-a comportat în după-amiaza zilei de 23 august, când, deşi avertizat de ce i se poate întâmpla, a mers la Palat fără a-şi asigura o minimă protecţie.
Subestimarea adversarilor politici, până la ignorarea totală a acestora, orgoliul militarului care, indiferent de consecinţe, vrea să meargă până la capăt, ţinând cont doar de regulile cavalerismului şi demnităţii, desele neînţelegeri cu aliatul german cauzate în special de lipsa unei convenţii militare cu acesta scot în evidenţă un Antonescu izolat complet de propriile iluzii. Plecarea sa pe front nu ar fi dus la nimic. Ofensiva sovietică declanşată pe 17 august a spulberat palida rezistenţă a trupelor române şi germane până la 23 august. Din păcate, pe unele direcţii, unde presiunea Armatei Roşii era uriaşă, totul s-a transformat într-un fel de „scapă cine poate”. Aceasta nu estompează însă eroismul zecilor de mii de ostaşi care şi-au sacrificat viaţa apărând ţara, din păcate într-un efort disperat, fără ieşire. Obosit, îmbătrânit în patru ani cât în zece, pradă unei mai vechi boli tot mai avansate, Antonescu n-a avut parte de un sfârşit demn de geniul militar pe care l-a avut. Moartea pe front, alături de ostaşii săi, poate i-ar fi dat acea aură de legendă după care a tânjit atât de mult. Din păcate, n-a fost să fie aşa.
Prof. dr. Cornel Carp

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii