Lecţia de istorie. O nouă provocare pentru Caragiale

de | 1.04.2021 13:09 | Actualitate, Opinii

„Onorată Curte, Domnilor Juraţi,
Colea, aproape, la o mică distanţă de liniştitul dumneavoastră oraş, o dramă dureroasă şi zgomotoasă s-a petrecut de puţină vreme. Un om de bine, un om modest şi cinstit şi-a văzut într-o singură noapte, într-o singură clipă, demnitatea lui de soţ strivită şi murdărită, inima lui sfâşiată şi scuipată, credinţa lui înşelată şi jefuită. A auzit şi a simţit în adâncul sufletului lui curat cum geme sub cizma murdară a unui vizitiu obraznic mândria lui de om, onoarea lui de părinte şi cetăţean! Atunci acest om se simţi pierdut pentru totdeauna. Mintea i se rătăci; raţiunea i se turbură. Cu un picior în pragul necinstei şi cu altul în pragul nebuniei, trase cu amândouă armele…
Constantin Măleanu şi fiul său minor, Emanoil, fură ridicaţi atunci, din casa lor, în noaptea de 23 mai, puşi între baionete şi duşi înaintea unui judecător de instrucţie spre a răspunde pentru două cadavre. Ca într-un vis rău, ei au bolborosit aici, zăpăciţi şi zdrobiţi, câteva fraze la interogatoriu. Cu sinceritate şi cavalerism, C. Măleanu recunoscu că a tras mai multe focuri, din două revolvere ce avusese asupra sa, în soţia lui, Maria Măleanu, pe care o surprinsese desfătându-se goală în braţele vizitiului său, Ion C. Voicu. Mărturisi că a pregătit surprinderea, dar nu a premeditat crima şi afirmă cu tărie că nefericitul său Manolică venise în odaia faptului la câteva momente după săvârşirea îndoitului omor, că fiul său îi smulsese revolverul cel mare din mână şi că numai o aparenţă fatală confuzionează lucrurile, căci Manolică n-a tras nici un foc şi deci este cu totul nevinovat.
Apărarea lui Const. Măleanu înaintea d-voastră azi, ca şi înaintea instrucţiei eri, se rezumă în 2 cuvinte: Măleanu iubise şi crezuse. Când constatase că i se tâlhăreşte cinstea, el fusese sub imperiul turburărei, cum zice Codul Penal, sau, mai bine zis, trăsese fiind în legitimă apărare morală. Amorul, d-lor, după savantul Littré, se defineşte astfel ştiinţificeşte: «O totalitate de fenomene cerebrale, care determină instinctul sexual». Iar mai la vale, savantul francez adaugă: «La cea mai mare parte din mamifere şi câte odată şi la om, instinctul de distrucţiune intră în joc în acelaşi timp cu pornirea sexuală». Amorul este resimţit de unii indivizi mai slab, de alţii mai puternic, după temperament şi influenţa mediului social. Boala aceasta delicioasă şi chinuitoare, care la unii oameni vine mai de vreme, la alţii mai târziu, coprinsese pe nefericitul C. Măleanu cu toată furia ei, atunci când el trecuse de 40 ani. Ea era deci cu atât mai intensă şi mai violentă cu cât omul o resimţise mai târziu, când succesele sunt mai dificile şi când consolaţia pierderii este aproape imposibilă. Neîndurarea soartei a voit ca apusul vieţei lui să fie pătat cu sânge, precum liniştitul apus al soarelui este înconjurat de reflexe roşii. Să nu uităm că omul acesta trăise aproape de la naşterea lui numai pe câmp, în sânul naturei simple, acolo unde senzaţia, fiind directă şi neresfirată, este cu atât mai puternică. Viaţa la Costeşti fiind aproape patriarhală, energia lui era mai mare şi mai concentrată. Toate preocupările lui se reduceau numai la munca câmpului şi iubirea femeiei, care prin cochetăriile şi vioiciunea ei îi biciuia simţirile şi îi întreţinea pasiunea. În Costeşti, cercul fiind mic, oamenii îşi cunosc viaţa în amănunt şi unii pe alţii se privesc trăind.
Măleanu era respectat şi iubit prin nemărginita lui bunătate şi corectitudine. Măleanu ţinea la stima celor din Costeşti şi aprecierile lor îl costau şi îl dureau. Într-un oraş mare ruşinea se ascunde mai uşor, perversitatea şi desfrâul au cuiburi cu eşiri multe şi ştiu să înşele ochii cei mai vigilenţi. La Costeşti cercul mic presează tiranic asupra nefericitului Măleanu. Când i s-a deschis ochii de servitori, şi-a pierdut minţile şi a lovit-o pentru totdeauna.
Logica inexorabilă spune că un om care tolerează desfrâul soţiei se obicinuieşte şi nu poate să devie din care senin gelos şi asasin. Lovitura care o ştii şi la care te aştepţi poţi s-o parezi. Numai lovitura care surprinde şi zăpăceşte poate să determine starea sufletească de furie şi revoltă în care s-a aflat Măleanu, când a slobozit arma. Am putea deci, d-le Procuror general, pentru lipsa dv. complectă de dovezi şi mai ales faţă de cele ce s-au stabilit azi în şedinţă, nici să mai pledăm. Am putea să cerem achitarea pur şi simplu, căci conştiinţele curate ale Juraţilor se oglindesc deja pe figurile lor şi în aceste conştiinţe neîntinate noi ne punem toată credinţa şi toată nădejdea. Dar nu… Măleanu, tatăl şi fiul, trebuesc reabilitaţi complet. Ei trebuesc nu numai achitaţi, dar redaţi societăţei întregi, căci rolul de epavă aruncată de valuri la țărm nu ne convine nici nouă, nici lor.”

Procesul a avut loc la data de 18 septembrie 1904. Cei doi inculpați au fost achitați.

Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Cazul înaltei trădări a colonelului Alexandru Sturza

 

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii