„Întotdeauna popoarele au avut nevoie de oameni mari; trăiesc şi fără ei, până la un punct oarecare. Dar sunt epoci când unui popor îi trebuie neapărat un om mare. Un anume fel de om mare. Poate de aceea şi vine (când vine). Îl cheamă din toate puterile tainica speranţă a milioanelor de suflete, îndârjita voinţă de a trăi a tinereţii, supremul strigăt de ajutor al unui neam care încă nu şi-a spus cuvântul lui pe lume. Vai, ştim ce se întâmplă cu poporul căruia nu-i vine la timp cel chemat, singurul care i-ar aduce mântuirea! Dar ce folos e când vine! E aproape o privelişte dumnezeiască apariţia în mijlocul oamenilor zăpăciţi a unui om liniştit, care ia cârma, comandă şi e ascultat. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta? Să faci un lucru trainic din milioane de lucruri vremelnice, să închei o putere fecundă constructoare din mii de puteri sterpe, nearmonizate, care se distrug una pe alta, să schimbi ura în iubire, să creezi viaţa din elementele morţii – ce poate fi mai vrednic de admirat decât o asemenea minune? Şi minunea aceasta o poate face un om, când semenii lui îl aleg şi îl împuternicesc să o facă…
Noi, românii, avem nevoie, avem straşnică nevoie de un asemenea om. Fi-va D-nul Brătianu acesta? Din toată inima aş vrea să fie el. O, nu vă alarmaţi, ostaşi de tabără, care luaţi biruinţa voastră drept mântuirea patriei! E vorba de sănătatea bolnavului, nu de gloria doctorului. Ştiu ce gândiţi şi gândurile voastre nu mă ating. Ştiu şi ce anevoie se înduplecă omul vremii noastre să primească, fără discuţie, superioritatea altora… Şi cu toate acestea – mă uit în jurul meu, mă uit înainte mai ales, şi nu văd un alt om spre care să se poată îndrepta cu mai multă încredere speranţele neamului nostru atât de încercat! Fiul marelui Brătianu, moştenind nu gloria, căci aceasta nu se moşteneşte, ci minunatele însuşiri ale unui neam de oameni aleşi, cu tradiţie de vitejească cinste şi iubire de patrie, preţuit de bătrâni, care văd în el pe celălalt, şi de tineri, care văd în el puterea liniştită a celui pe care primejdiile nu-l înspăimântă; chemat la cârmă pe una din cele mai grozave furtuni, care l-au silit să deie mării jertfă sfântă, pentru a scăpa corabia, a înţeles de la început că viaţa lui are o altă menire, hotărâtoare poate în viaţa neamului nostru, şi s-a pătruns de toată adânca seriozitate a lucrului acestuia… Să grăbească pasul celor osteniţi, să cumpănească zborul celor nerăbdători şi să dea ţării noastre siguranţă, statornicie, pacea roditoare fără de care tot ce ţese un popor e pânza Penelopei…“
Aceste rânduri profetice au fost scrise de poetul Alexandru Vlahuţă la 21 decembrie 1909, la câteva zile după eşuarea atentatului împotriva lui Ionel Brătianu. Cu o intuiţie aproape mistică, Vlahuţă a întrevăzut cu o uimitoare claritate misiunea istorică a marelui om politic. În perioada anilor 1908-1927, prim-ministru a şapte guverne, Ionel Brătianu a marcat decisiv istoria naţională din prima jumătate a secolului al XX-lea. Despre vasta sa operă istorică s-au scris şi se vor scrie multe cărţi. Cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor a prezidat marile evenimente care au prefigurat ora astrală a României: participarea la Războiul pentru Reîntregirea Neamului, realizarea României Mari, împroprietărirea ţăranilor, votul universal etc. Ce fel de model poate fi pentru politicienii de azi cel care în plenul Congresului de la Paris i-a strigat „Impostorule!” președintelui Americii, Wodrow Wilson, pentru care România nu însemna decât două cuvinte – „Standard Oil” – încât au amuțit toți, iar prim-ministrul francez Georges Clemenceau scotea niște urlete nedeslușite în timp ce el părăsea furios sala? Ulterior a demisionat din funcția de prim-ministru văzând că nu va putea să ducă până la capăt ceea ce considera că merită țara sa.
Peste câteva zile, la 20 august, se vor împlini 156 de ani de la nașterea „Sfinxului”de la Florica. Sper să fie o comemorare pe măsură.
Prof. dr. Cornel Carp