Lecţia de istorie. Familia tradiţională

Denumirea de ”Referendumul pentru familia tradițională” i-au dat-o cei care nu își doresc cu niciun chip așa ceva. De altfel, amânarea datei organizării acestuia pare să le dea câștig de cauză acestora. De fapt, se vrea modificarea Constituției privind căsătoria. Retractorii zic: „Chiar vreți să revenim la «familia tradițională»? Adică la cea din perioada interbelică?”.
Iată de ce: În urmă cu şaptezeci-optzeci de ani, căsătoria era un lucru cât se poate de serios. Bunicii şi străbunicii noştri preţuiau, vom vedea, mai mult decât noi, acest moment important din viaţă. De regulă, căsătoriile se făceau în interiorul aceluiaşi grup social, ceea ce însemna că viitorii soţi proveneau din familii apropiate ca avere, poziţie socială, ocupaţii, obiceiuri şi năravuri.
Fetele de la ţară se căsătoreau, de regulă, pe la 14-15 ani. Diferenţa de vârstă între miri trebuia să fie de cel puţin 5-6 ani. O tânără ajunsă la 20 de ani trăia cea mai cumplită dramă, fiind ocolită de feciori pentru cine ştie ce „vicii“ ascunse. Băieţii se căsătoreau după armată. De cei ce se căsătoreau înainte era vai şi amar, devenind ţinta bătăii de joc a tuturor răcanilor. Părinţii negociau darul către miri, care trebuia să-i ajute să pornească în viaţă. Urma logodna, care putea ţine 1-2 luni, dar nu mai mult. Când viitorii socri nu se înţelegeau, mirele „fura“ mireasa. Acest lucru dezonora familia acestuia, crescând cota miresei.
Nunta putea să dureze câteva zile, de regulă de sâmbătă până luni seara. Mireasa împărţea mesenilor marame, ştergare, cămăşi, diverse cusături lucrate de ea. Darul mirilor către naşi era destul de consistent, care era întors acestora cu aceeaşi generozitate. Masa nuntaşilor era bogată, nelipsind sarmalele şi friptura. Se bea ţuică la început şi apoi vin cu găleata. De multe ori cinstiţii meseni se îmbătau crunt, geloziile şi alte aduceri aminte generând bătăi cumplite. Ţiganii lăutari le ştiau la perfecţie metehnele şi-i vlăguiau cu sârbe îndrăcite ce ţineau câte o jumătate de oră. Spre dimineaţă, mirele şi mireasa se retrăgeau în camera nupţială. Dovada fecioriei fetei era aşteptată cu mare interes de întreaga asistenţă. În caz contrar, după unele obiceiuri mireasa sau soacra mică erau plimbate pe o grapă de mărăcini pe uliţele satului. De aceea, pe atunci, fetele îşi păstrau cu străşnicie fecioria. Dar mai existau, se pare, şi metode de a păcăli vigilenţa mirelui. În orice caz, mirele înşelat putea trece şi peste ruşine cerând socrului mic o suplimentare de avere, eventual câteva pogoane de pământ. Cu darul de la nuntă şi cu ce-i mai ajutau părinţii, însurăţeii îşi încropeau o casă modestă şi porneau în viaţă.
La oraşe se practica destul de des (fenomen larg răspândit astăzi) căsătoria pe încercate. Tinerii fără avere, în special, trăiau în concubinaj până ce considerau că au agonisit strictul necesar pentru a întemeia o familie. Din această cauză au apărut o mulţime de bastarzi. Mulţi dintre aceştia, având calităţi deosebite, reuşeau să parvină în societate, dar nu puteau scăpa niciodată de acel stigmat dezonorant.
Amantele erau la mare preţ acum un veac şi mai bine. Femeile din lumea bună se întreţineau, deseori, cu unul-doi amanţi. Amantul era invariabil tânăr şi la începutul carierei (student, profesor-meditator, ofiţer sau chiar ordonanţă). Erau foarte admiraţi becherii, domnii trecuţi bine de treizeci de ani şi necăsătoriţi. Ei făceau ravagii în inimile doamnelor şi domnişoarelor, care, în lipsa telenovelelor de astăzi, trăiau în lumea lui Flaubert şi Zola.
Prof. dr. Cornel Carp