Despre războaie s-au scris sute şi mii de cărţi, s-au făcut zeci de filme, mai nou, pe jocurile video copilaşii noştri luptă pe viaţă şi pe moarte cu inamici de toate felurile, devenind războinici duri încă înainte de a învăţa buchiile cărţii. Cu toate acestea, imaginea comună despre războaie este departe de ceea ce s-a întâmplat în realitate, din mai multe motive. Vă mai amintiţi de filmul „Dacii”, în care se văd la un moment dat cablurile unei linii de înaltă tensiune? Sau de filmele în care unii trag sute şi mii de gloanţe fără să mai schimbe amărâtul de încărcător în care încap câteva zeci de cartuşe?
Cărţile de istorie nu vorbesc despre comandanţi incapabili, indolenţi, laşi, iresponsabili, a căror ţinere în funcţie pe cu totul alte considerente a costat viețile multor oameni. După cum nu vorbesc despre sutele şi miile de dezertori, fiindcă erau momente ale luptei când inamicul te copleşea printr-o superioritate zdrobitoare şi atunci funcţiona deviza „scapă cine poate”. Situaţiile de pierderi care se întocmeau după ducerea unei bătălii evidenţiază aproape invariabil că nu morţii şi nici răniţii sunt cei mai mulţi, ci dispăruţii. Dintre aceştia puteau fi unii morţi neidentificaţi, însă mare parte au fost cei care au fost luaţi prizonieri sau care, pur şi simplu, au fugit de pe câmpul de luptă. Au existat, desigur, şi situaţii (destul de rare) când combatanţii au luptat ca la Termopile, până la ultimul soldat. Un exemplu legendar îl reprezintă compania de mitraliere condusă de căpitanul Grigore Ignat, în luptele de la Mărăşeşti, când toţi ostaşii, chiar şi comandantul, au fost găsiţi cu mâinile încleştate şi arse de fierul înroşit al mitralierelor.
Sunt în război şi momente de linişte şi acalmie care pot dura săptămâni sau chiar luni întregi. Atunci unii se pregătesc să atace, ceilalţi se îngroapă cât mai bine în pământ, pentru apărare. Calvarul începe abia când se declanşează bombardamentul de artilerie, care poate ţine de la câteva ore la câteva zile. Stai în tranşee cu inima cât un purice, pentru că în orice moment poţi fi pulverizat sau, în cel mai fericit caz, rănit. Ostaşul de lângă tine, cu care ai legat o prietenie cum numai la război se poate face, atunci când ştii că viaţa ta depinde de el, în următorul minut poate deveni o grămadă informă de carne amestecată cu sânge şi pământ. Urmează lupta propriu-zisă, când, pentru a-ţi apăra viaţa, trebuie să ucizi. Cu toate acestea, o statistică referitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial arată că, din patru ostaşi, unul a refuzat să ucidă, trăgând aiurea. Greu de crezut. În timp ce aceeaşi statistică arată că pentru fiecare ostaş ucis s-au tras, cu aproximaţie, peste 50.000 de gloanţe. Odată ruptă apărarea, retragerea este cea mai grea, când frica te devorează, neştiind încotro să apuci.
În război se petrec şi lucruri foarte urâte, deoarece pe cei cu probleme de caracter murdar războiul nu-i impresionează prea mult: violuri fără a se ţine cont de vârsta victimelor, profanări de cadavre, uciderea prizonierilor pentru a fi jefuiţi şi altele pe care nu ţin neapărat să le amintesc. Aş vrea să închei cu una din cele mai frumoase întâmplări de război. În timpul luptelor, fiecare armată avea o structură care se ocupa cu propaganda la inamic, dar şi în rândul propriilor ostaşi. Am vorbit despre ea în articolul despre pilotul Agarici. Acestea, printre altele, urmăreau să susţină moralul ostaşilor de pe front. Pentru aceasta, publicau în ziarele militare adresele unor fete care se ofereau să corespondeze cu soldaţi. În acest mod, un militar american a cunoscut o tânără cu care a corespondat mai bine de doi ani. La sfârşitul războiului, cei doi au hotărât să se cunoască, stabilind să se întâlnească într-o gară londoneză, ca semn de recunoaştere fiind un anume ziar ţinut în mână. Mergând la locul stabilit, ostaşul a avut un şoc. Cea care-l aştepta cu un ziar în mână nu corespundea nici pe departe cu fata pe care şi-o închipuise frumoasă ca o zână şi i-a fost aproape în cele mai grele clipe ale războiului. Era rotofeie şi trecută bine de patruzeci de ani… Primul impuls a fost de a trece mai departe. Până la urmă şi-a zis: totuşi, această femeie a ştiut să-mi redea speranţa în cele mai grele momente. Trebuie să vorbesc cu ea. Când i s-a prezentat ea l-a privit mirată, spunându-i că ea nu cunoaşte nimic, dar că o domnişoară a rugat-o să ţină acel ziar în mână şi, dacă o va întreba cineva, să-i spună că ea îl aşteaptă în restaurantul alăturat. În salon îl aştepta o fată minunată, mai frumoasă chiar decât și-o închipuise el în lungile zile și nopți petrecute în tranşee.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii