Din echipa de aur a lui FC Argeș face parte și Vasile Florescu, supranumit Calu’, unul dintre cei mai iubiți și respectați jucători, pe vremea când era în activitate. „Am jucat la Dinamo Pitești cu sufletul, în perioada 1959 – 1963, am plecat la Dinamo București, pentru doi ani, am revenit la Pitești, apoi am plecat trei ani la Siderurgistul Galați, după care m-am retras. Am pus ghetele-n cui la vârsta de 30 de ani”, și-a început povestea Vasile Florescu, ajuns acum la venerabila vârstă de 87 de ani.
Cum ați ajuns în Pitești?
– În 1959 se întâmpla. Este o poveste lungă, pe care încerc s-o rezum în câteva fraze. Am ajuns nu numai eu, ci 16 jucători de la Dinamo, întreaga echipă, de fapt. Totul s-a petrecut după un meci disputat, pe Stadionul 23 August, în deschiderea unui joc din Cupa României. Am jucat finala pe țară a CN de juniori și am pierdut-o, iar după acel eveniment trist pentru noi, la cererea expresivă și autoritară a lui Bucurel, șoferul comandantului Direcției de Securitate Pitești, am ajuns în Trivale. Am fost urcați într-o mașină mare și aduși aici. Echipa noastră se numea Dinamo 9 Miliție, dar eram juniorii clubului din Ștefan cel Mare. Erau mulți juniori acolo și clubul nu avea ce să facă cu toți, nu putea să ne dea drumul vagabonzi pe stradă. Ne-a strâns și ne-a trimis la Pitești, cu o mașină descoperită. Noi nu am știut unde vom fi duși. Aici, spre surprinderea noastră, am fost așteptați de toată conducerea Securității. Ni s-a spus: „Din momentul de față, aici vă este casa, iar părinții dumneavoastră vom fi noi. Echipa a fost mutată la Pitești”. Eram deja promovați în Divizia B, în urma unui turneu pe care l-am câștigat. Datorită lui Bucurel are Piteștiul echipă și în momentul de față, vă spun din tot sufletul.
Ce a însemnat venirea la Pitești pentru copilul Vasile Florescu?
– Mi-a fost foarte greu, fiindcă am fost constrâns să stau departe de părinți, dar aici am găsit o atmosferă frumoasă și iubitoare.
Primul meci în Divizia B, în sezonul 1960-1961, l-am jucat la București, împotriva Științei Craiova; am învins, la limită, cu 1-0, iar golul a fost marcat de mine. În etapa următoare, a doua, am jucat la Drobeta Turnu Severin și tot noi am obținut victoria. Iar a doua zi, ziarul „Sportul popular” titra: Dinamo Pitești, în primele trei echipe! Vă dați seama că eu și colegii mei eram niște necunoscuți. Marți, când am avut antrenament, stadionul din Ștrand era arhiplin, oamenii veniseră să vadă jucătorii despre care habar nu aveau că reprezintă județul în Divizia B. Nu știa nimeni de echipă. Veneau oamenii să ne cunoască și să ne asigure că vor fi alături de noi până la finalul campionatului. Le era frică să nu plecăm și să lăsăm Piteștiul fără fotbal. Și nu ne-am dus nicăieri, am rămas aici și am jucat cu sufletul, iar în sezonul 1962-1963, eforturile noastre au fost răsplătite din plin, pentru că am reușit să promovăm pe prima scenă a fotbalului românesc. Era visul oricărui jucător…
„Pe Dobrin nimeni nu l-a învățat fotbal”
Știu că v-a legat o prietenie foarte strânsă de Nicolae Dobrin…
– Exact, dar Dobrin a venit mai târziu la echipă, după ce am promovat. El era la tineret, dar ne-am împrietenit de atunci. Am multe amintiri cu Gicu, toate sunt frumoase. De cele mai multe ori, când jucam în deplasare, Dobrin prefera să meargă cu mașina clubului, nu voia să plece cu autocarul, nu-i plăcea. Șoferul lui Dobrin eram eu, îi făceam toate poftele până ajungeam la meci. Nici când juca la tineretul lui Dinamo Pitești nu mergea cu autocarul. Aveam la club o mașină, 6606, o Dacie 1300, și doar cu aia pleca în unele deplasări, dar numai cu mine, ca șofer. Nu opream niciodată în oraș, atunci când voiam o pauză, ci la periferie. Pentru că era recunoscut de către suporteri, stătea de vorbă cu ei și riscam să nu mai ajungem la meci.
Era mai mic cu zece ani. Prima dată l-am văzut când mergeam la antrenamente, în Ștrand. El juca fotbal cu copiii și am remarcat faptul că era mai răsărit dintre toți. Dobrin a fost un om născut pentru fotbal. Nimeni nu l-a învățat fotbal pe Nicolae Dobrin. Poate doar să-i dea niște sarcini de joc, dar nimic mai mult. Pe teren era un fotbalist fără sarcini de joc, făcea numai ceea ce voia el, era strălucitor. Avea un caracter foarte bun. Domnul fotbalului românesc l-am numit mereu. Nu a jignit niciodată un adversar. Dacă era faultat, se ridica și își vedea de joc. Nu scuipa, nu înjura. Era atât de tehnic încât nimeni nu-i stătea în cale: își păcălea adversarii, le dădea mingi printre picioare, îi dribla… Îmi pare foarte rău că nu mai trăiește. Sfaturile lui erau de aur pentru orice jucător de fotbal! Lăsați-mă cu Hagi! Fotbalist ca Dobrin nu se mai naște. Aș vrea să mai văd un jucător ca el, dar este imposibil.
Primii bani câștigați din fotbal…
– Nu erau câștiguri mari atunci. Când eram la Dinamo București și jucam cu CCA, aveam ședință și ni se spunea că vom primi trei salarii în avans, dacă vom învinge. Salariul lunar era 975 de lei, dar erau bani buni. Cu 300 de lei, îmi amintesc că ne duceam și ne cumpăram pantofi împletiți, din piele naturală, care erau la mare căutare în vremurile acelea.
Două calități…
– Sunt om bun și n-am știut ce e băutura până la 35 de ani. N-am pus gura pe țuică și pe vin, nu le știam gustul. Nici nu am fumat. Ca jucător, eram tehnic, în schimb, alergam în 90 de minute cât pentru două jocuri. Aveam o pregătire fizică deosebită.
Un adversar de care vă temeați când erați jucător…
– Pe timpul meu, în anii 60, fiecare echipă din campionat era imposibil să nu aibă jucători de valoare. De exemplu, la CCA erau 11 valori incontestabile, te temeai de toți jucătorii. La Craiova am avut cele mai grele meciuri, eram printre cei mai faultați jucători ai lui FC Argeș, când jucam în Bănie. Am ajuns și la spital. Nu eram un jucător răzbunător, nu-mi așteptam adversarul să-l faultez, nu plăteam polițe. Jucau atunci la Craiova fotbaliști precum Oblemenco, Ștefănescu, ei erau deosebiți, erau caractere, dar erau alții acolo, în apărare, care-mi făceau viața calvar… nu-i mai știu, dar îmi amintesc că mă trânteau mereu, mă vânau de fiecare dată.
Urmăriți evoluția echipei FC Argeș?
– Am fost și sunt un împătimit suporter al echipei FC Argeș, port această iubire în suflet de peste 60 de ani. Am fost și în conducerea clubului, în trecut, fiind organizator de competiții. Pe vremea lui Mișu Găiseanu, contabilul clubului, cel mai bun om de fotbal din acest județ, la momentul acela. Din punctul meu de vedere, a fost unul dintre oamenii de elită. Președinte era Puiu Rapaport, o altă figură emblematică. Cei doi au creat primul club profesionist din țară. Iubesc echipa FC Argeș, îi țin pumnii și îmi doresc să promoveze.
„Meciul începea la ora 17, iar lumea venea de la 9 pentru a-și ocupa locurile”
Cum erau spectatorii în trecut?
– Când jucam în deplasare, pe suporterii gazdelor îi apuca o nebunie fotbalistică, să-i spun așa… am avut necazuri la Târgoviște, voiau să ne răstoarne mașina.
În schimb, la Pitești, era delir, aveam suporteri extraordinari. Erau tribune de lemn și veneau bărbații cu soțiile. Meciul începea la ora 17, iar lumea venea de la 9 pentru a-și ocupa locurile. Unii veneau cu soțiile, jucau table, cărți. Veneau oameni din tot județul. Multe femei veneau în pantofi cu toc și se descălțau în timpul jocului, iar copilașii le furau încălțămintea. Îmi spuneau microbiștii mereu: „N-o mai iau pe nevastă-mea la meci, fiindcă rămâne fără pantofi!”.
Pe vremea mea, mergeam pe jos la antrenament, făceam o oră până la stadion, pentru că mă oprea lumea pe stradă, mă recunoștea și vorbeam despre fotbal. Dintotdeauna piteștenii au iubit fotbalul.
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Moiceanu, la ceasul amintirilor
0 Comentarii