Cu siguranță, iubitorii fotbalului și-l mai amintesc pe Ion (Noni) Cârciumărescu, fostul fotbalist al echipelor Dinamo Pitești, Universitatea Craiova și FC Argeș. Ajuns la venerabila vârstă de 81 de ani, nu poate sta departe de fotbal și pregătește echipa Dacia Ștefănești, din Liga 5.
„Leonte Ianovschi, omul căruia îi datorez enorm”
Domnule Cârciumărescu, ce a însemnat FC Argeș pentru dumneavoastră?
- Într-un anumit moment al vieții, FC Argeș a reprezentat desăvârșirea pregătirii mele ca jucător. Eu am fost produsul lui Dinamo Pitești, fiind promovat de inegalabilul Leonte Ianovschi, omul căruia îi datorez enorm. Aveam 17 ani când am fost luat de la Topoloveni și adus la Dinamo Pitești, în anul 1961.
Când s-a produs debutul dumneavoastră în fotbalul mare?
- În sezonul 1962-1963 am debutat în Divizia A, într-un joc la Timișoara. Echipa nu călătorea atunci cu avionul sau cu vreun autocar sofisticat, noi mergeam cu trenul în deplasare. Eu eram cu lotul de tineret al lui Dinamo Pitești, însă și echipa mare se afla cu noi, așa era atunci. Noi serveam masa separat: tineretul mânca prima dată, apoi urma echipa de seniori, unde erau ”greii”. Când a venit vremea să merg la masă cu colegii, am fost oprit de medicul echipei, care mi-a spus să stau pe loc. Am crezut că greșisem ceva, deși eu priveam pe fereastră Dunărea și eram fascinat de priveliște. Am fost informat că voi merge să mănânc cu seniorii, deoarece voi juca în meciul de la Timișoara. Și așa a fost. Am evoluat 60 de minute și de atunci nu am mai părăsit echipa de seniori, am jucat meci de meci. Îmi aduc aminte că era atunci în echipă inclusiv regretatul Florin Halagian, un fotbalist de excepție, ca de altfel toți din acea perioadă.
Primul sfat pe care vi l-a dat Lenci Ianovschi vi-l mai amintiți?
- Normal, nea Lenci a fost un om special pentru mine. Mi-a spus chiar așa: „Puștiule, ascultă-mă bine, să nu pleci de la Pitești, să fii mândru că îmbraci tricoul acestei echipe iubite și să fii serios. Să nu joci niciodată cu gândul la bani, să porți mereu în suflet iubirea pentru culorile clubului și respectul față de spectatori!”. L-am ascultat, m-am antrenat cu seriozitate, mi-am terminat și liceul, iar la 18 ani am fost selecționat în lotul de juniori al României, antrenor fiind la vremea aceea Cornel Drăgușin. Pusese ochii pe mine Dinamo București, dar tot la Pitești am rămas…
Regretați că nu ați ajuns în Ștefan cel Mare?
- În niciun caz. Când Piteștiul a aflat de interesul lui Dinamo pentru mine, am făcut niște analize și am fost scos bolnav de șefii de la FC Argeș, le era frică să nu mă ia Dinamo. Așa am rămas la Pitești. Vă rog să-mi permiteți să vă relatez și un moment mai puțin plăcut al carierei mele. Lotul de juniori al României a jucat un amical cu Dinamo Pitești, în Ștrand. Atunci am trăit cel mai trist moment. Eu și Vasile Florescu, colegul meu, ne-am accidentat extrem de grav. Eu am suferit dublă fractură, de tibie și peroneu, iar el a fost diagnosticat cu ruptură de ligamente, la genunchi. Era un joc amical, dar atunci și confruntările acestea se jucau cu ambiție, nu de ochii lumii. Se întâmpla în 1963…
„Am îmbinat fotbalul cu cartea”
Ce a urmat?
- A urmat o perioadă foarte grea pentru mine, din punct de vedere sportiv. Am mers pe două fronturi, pentru că trebuia să îmbin școala cu fotbalul. Mama mă susținea, dar tatăl meu nici nu voia să audă de fotbal. Îmi spunea mereu că trebuie să învăț carte și să muncesc, acestea erau devizele lui. Mama, în schimb, își dorea să practic un sport, pentru că provenea dintr-o familie de sportivi, era din Titu. Am urmat un program de tratament, am ieșit un an din circuit, am suferit enorm, dar am învățat pentru a da la facultate. Am intrat la Institutul Pedagogic din Pitești, iar în plan sportiv, am început antrenamentele ușoare.
Ați învățat și carte, ați jucat și fotbal…
- Exact, am absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Craiova, pentru că am jucat acolo ani buni. Când am fost transferat în Bănie, m-am mutat și cu facultatea.
Cum ați ajuns la Craiova?
-- Îmi revenisem după accidentare, eram pe drumul cel bun. Astfel că, după un amical între Știința Craiova și Dinamo Pitești, oltenii i-au spus antrenorului de atunci, Gil Măldărescu, că vor să mă ia. Piteștiul a fost de acord și am plecat la Știința Craiova, în sezonul 1963-1964; am jucat acolo titular, eram coleg cu marele Oblemenco, m-am transferat și la facultate în Craiova. Totul intra în normalitate pentru mine.
Ați devenit un jucător foarte iubit în Bănie, însă ați revenit acasă, în 1967…
- Am revenit la clubul meu de suflet, la FC Argeș. Era Puiu Rapaport președinte, antrenor principal era Constantin Teașcă, iar secunzii săi erau Leonte Ianovschi și Tănase Dima, oameni senzaționali, care cunoșteau foarte mult fotbal și foarte multă psihologie. Am mai jucat doi ani, iar la 32 de ani am ales să pun ghetele în cui.
Ce v-a determinat să luați această decizie? Nu mai doreați să jucați fotbal?
- Nu a fost vorba despre faptul că nu aș mai fi putut juca fotbal la nivel înalt, dar am început să mă gândesc la viitorul meu, să-mi fac planuri. Astfel, la îndemnul lui Florin Halagian, la 32 de ani m-am apucat de școala de antrenori.
„Noni, pe ei! Astăzi îi vom bate, nu discutăm!”
Ați jucat alături de Nicolae Dobrin. Ce amintire legată de acesta vă vine acum în minte?
- Îmi aduc aminte de un joc contra echipei Petrolul Ploiești, în deplasare. Ploieștenii aveau și ei jucători mari, Ilie Oană, Mocanu, Dridea etc. Și au venit la noi să ne propună să le dăm meciul. Nici nu am vrut să auzim despre așa ceva. I-am spus lui Dobrin: „Gicule, singura lor șansă să ne bată este ca noi să ieșim de pe teren”. Iar replica lui Dobrin a fost magnifică: „Noni, pe ei! Astăzi îi vom bate, nu discutăm! Nu ne vindem noi pentru un pumn de bani!”. Am învins cu 1-0 , nu ne-am vândut sub nicio formă.
Domnule Cârciumărescu, vă considerați un om împlinit?
- Evident. Ca fotbalist, am lăsat ceva în urma mea, așa cred. Ca om, am o familie minunată, o soție care m-a sprijinit mereu, Valeria, și două nepoate gemene, Ana și Alexandra, 26 de ani, care sunt mândria noastră. Au absolvit Facultatea de Drept din București și au plecat pentru masterat la Sorbona, pe care l-au terminat deja. Ana a revenit în țară, lucrează la București, dar Alexandrei îi place Parisul și nu dă semne că ar vrea să se întoarcă. Eu și soția mea le-am sfătuit mereu să se preocupe de carte, pentrru că și noi am pus educația pe primul loc. Soția a absolvit Facultatea de Științe Naturale de la Pitești.
Pasiunea pentru fotbal nu a dispărut nici acum. Știu că sunteți antrenorul unei echipe din Liga 5.
- Nu pot să stau departe de iubirea vieții mele, fotbalul. Pregătesc formația Dacia Ștefănești, jucăm în Liga 5. Primarul orașului Ștefănești, domnul Velcea, face mari sacrificii și ne asigură condiții foarte bune de antrenament; am înființat și patru echipe de copii, care se pregătesc la cocheta bază sportivă de la Golești, ce aparține Primăriei Ștefănești.
Cum vi se pare FC Argeș de acum?
- Este… binicuță, nu bine, deocamdată… Are o șansă grozavă să joace în play-off și chiar să promoveze. Vor promova două echipe și sper ca Argeșul să se regăsească printre ele. Este nevoie de un lot mult mai valoros pentru primul eșalon.
Citește și La ceasul amintirilor. Tănase Dima: „FC Argeş a fost prima mea dragoste”
0 Comentarii