Jucătorii care au evoluat pentru FC Argeş au rămas de neuitat atât prin evoluţiile lor, cât şi prin poreclele ce le-au dobândit. De exemplu, lui Spiridon Niculescu i se spunea ”Sparache”. Are acasă un perete cu fotografii memorabile, în care sunt imortalizate cele mai importante momente pe care le-a trăit în cariera de jucător.
„Aici este toată viața mea de fotbalist… când mi se face dor, vin și mă uit, sunt amintiri de neuitat”, ne spune fostul portar al Argeșului, ajuns la venerabila vârstă de 82 de ani. La Pitești a prins 128 de jocuri în prima divizie și a pus umărul la câștigarea primului titlu național, în sezonul 1971-1972.
„Fotbalul se juca din plăcere, nu ca acum”
Domnule Spiridon Niculescu, cum era fotbalul în anii 1960?
– Pe vremea mea, copiii și bătrânii iubeau fotbalul, ceea ce acum nu se mai întâmplă. S-au schimbat radical vremurile. Acum, din păcate, mulți părinți își trimit copiii la stadion pentru că văd câte mii de euro câștigă fotbaliștii, nu mai este pasiunea de altădată. Fotbalul se practică doar pentru bani. De vină sunt părinții. Și am mai observat ceva. Copiii nu mai ies din casă. Acum coboară din bloc, urcă în mașină și se duc la școală, nu mai știu să meargă pe jos, să facă mișcare. Mușchii li se atrofiază, încep să aibă tot felul de probleme de sănătate. Când eram tânăr, fotbalul se juca din plăcere.
Ați petrecut ani buni la Pitești, aveți multe amintiri….
– Este normal să am, deoarece perioada petrecută în tricoul echipei din Trivale a fost cea mai frumoasă din cariera mea de jucător. Amintirea cea mai dragă este câștigarea titlului de campion, în ediția 1971-1972, am avut atunci o generație de excepție. Am format o adevărată familie, eram foarte buni prieteni, ne sprijineam, ne dădeam sfaturi, eram uniți. Anii aceia nu se pot uita. Îmi vin în minte acum și două momente care nu au legătură cu jocul de fotbal. Am primit cadou de nuntă, în anul 1966, un apartament cu patru camere. Jucam la Pitești. M-a chemat președintele de atunci al clubului, marele om Puiu Rapaport, și mi-a dat vestea. Apoi, la scurt timp, i l-am cedat lui nea Lenci Ianovschi, pentru că avea nevoie de un apartament cu patru camere, fiind mai multe persoane. În altă ordine de idei, îmi amintesc că mergeam cu regretatul Bebe Barbu la echipa națională și mereu îmi spunea s-o sun pe mama și s-o rog să pregătească sarmale, erau preferatele lui. După jocurile echipei naționale, mergeam la mine acasă, în București, mâncam sarmale, apoi ne urcam în tren și veneam la Pitești. Nu aveam mașină, erau alte timpuri.
„Mulți spuneau că sunt chior”
Cel mai penibil gol primit vi-l mai amintiți?
– Cum să pot uita acel moment? S-a întâmplat la Pitești, într-un meci cu Fenerbahce Istanbul. A șutat un adversar, era pământ în poartă, nu ca acum; eu am prins mingea și am bătut-o în pământ, iar de acolo a intrat în poartă. Nu m-a certat nimeni, pentru că și eu am salvat echipa de la goluri gata făcute. Eu luam mereu note peste 8, după fiecare joc, în urma prestațiilor pe care le aveam în poarta echipei FC Argeș. Erau și mulți care spuneau că sunt chior. La un meci jucat la Pitești, alt portar a luat un gol ușor și toți au crezut că eu am fost, pentru că lumea era obișnuită ca Spiridon Niculescu să fie în poartă, nu altcineva.
Vorbiți-mi, vă rog, despre familia dumneavoastră.
– Am o soție minunată, Mariana, care m-a înțeles mereu și m-a sprijinit. Am cunoscut-o la Pitești. Avem un băiat, Cristian, și un nepot, Alexandru, 32 de ani. Nașul nostru de cununie a fost regretatul Nelu Nunweiller, am fost cei mai buni prieteni.
„M-a lovit în cap și am făcut comoție”
Din meciurile cu rivalele din București v-a rămas în minte vreo dispută?
– Sunt multe amintiri… Jucam la Dinamo și conduceam cu 1-0, dar mi-a dat gol Constantin și scorul s-a terminat egal. Am fost amendat pentru că am încasat gol. Îmi vine în minte și un episod trist trăit pe gazon, în timpul unui meci FC Argeș – Rapid București. Eram în poarta Piteștiului și am sărit în aer cu un jucător advers, Angelescu, după un corner; acesta a căzut pe piciorul meu și mi-a provocat ruptură de ligamente. A mai fost un episod trist… într-un meci jucat la Timișoara. Surdan m-a lovit fără să vrea în cap și am făcut comoție cerebrală.
Petrecerile cum erau în acea perioadă?
– Se rezumau doar la o masă cu colegii, după meciuri. Mâncam și beam câte o bere sau chiar un pahar de vin bun, apoi mergeam acasă. Nu știam de cluburi, de discoteci, nu eram petrecăreți.
Este un exercițiu greu de imaginat, dar l-am putea încerca. Dacă ați fi avut posibilitatea de a pleca din România, unde credeți că ați fi jucat în străinătate?
– Evoluam la FC Argeș și eram la apogeul carierei, în anul 1972. Am fost ofertat de o echipă din Turcia, care era pregătită atunci de Traian Ionescu, însă conducerea partidului nu m-a lăsat să plec. Cu Dobrin s-a întâmplat la fel, nu i-au dat voie să meargă la Real Madrid…
Cine nu v-a văzut jucând cum ar trebui să și-l imagineze pe portarul Spiridon Niculescu?
– Un portar cu calități fzice și detentă foarte bune. Mereu îmi spuneau colegii că fac poze prea multe, referindu-se la faptul că aveam plonjoane spectaculoase.
După ce ați încheiat cariera de jucător, ați antrenat. Știu că ați lucrat, printre alții, și cu italianul Walter Zenga…
– Așa este. Am fost 9 ani la FC Național, fiind secundul lui Halagian, al lui Stoichiță, al lui Zenga, am lucrat și cu Marius Lăcătuș, cu Olăroiu… mă ocupam de pregătirea portarilor. Când a plecat Stoichiță, Gino Iorgulescu, președintele clubului, l-a numit principal pe Zenga. Eu voiam să plec, îmi formasem o grupă de portari foarte talentați și doream să mă ocup exclusiv de acei juniori. Zenga m-a văzut în timp ce lucram cu copiii, a întrebat-o pe secretară cine sunt și m-a chemat să vorbesc cu el. Secund era atunci Dan Petrescu, el mi-a tradus ce zicea italianul. M-a întrebat direct dacă aș vrea să lucrez cu el, să-l ajut, iar eu am răspuns afirmativ.
Un mesaj pentru suporterii echipei FC Argeș aveți?
– Să iubească echipa, s-o susțină. Și să nu uite faptul că Piteștiul a fost printre puținele orașe care a dat fotbalului românesc jucători de valoare: Dobrin, Bebe Barbu, Radu I, Ilie Bărbulescu, Radu II, Mutu, Cristi Tănase etc. O pagină de ziar nu este suficientă să-i menționăm pe toți jucătorii pe care i-a format Piteștiul. Să vă mândriți, dragi argeșeni! Îmi doresc, de asemenea, ca toți cei care se ocupă acum de destinele clubului FC Argeș să pună accent mai mult pe copii și juniori. Vă reamintesc că din echipa care a câștigat titlul în 1978-1979, cu excepția lui Cristian și a lui Ivan II, toți componenții au fost crescuți și formați la Pitești. Spune foarte mult acest lucru, nu-i așa?
0 Comentarii