Daniel Ariciu, 75 de ani, s-a născut la Berevoești, în județul Argeș, la 18 octombrie 1950. Debutul pe prima scenă a fotbalului românesc a avut loc la 17 aprilie 1969, în meciul Dinamo Bacău – FC Argeș, scor 1-0. A îmbrăcat tricoul de campion național în anul 1972, când Argeșul a câștigat primul titlu din istorie.
La gruparea din Trivale a evoluat în 130 de partide, în Divizia A, fiind recunoscut pentru reflexele sale senzaționale, priza la minge și plasamentul deosebit. A fost selecționat de peste 30 de ori la naționala de juniori și de 15 ori la tineret. Deloc înalt, dar dotat cu o tehnică de atacant, ieșea mult în afara careului, uneori dribla, fiind considerat un adevărat libero.
„Am trăit o perioadă fantastică acolo, în două reprize”
Domnule Ariciu, ce mai ştiţi despre FC Argeș?
– Urmăresc toate jocurile echipei, deși nu am mai fost pe stadion de foarte mulți ani. Sunt la curent cu tot ce mișcă acolo, le țin pumnii elevilor lui Andone și le doresc să revină în primul eșalon. După cum se știe, Mihai, fiul meu, pregătește o grupă de copii și juniori de la FC Argeș, așa că am transmis „microbul” alb-violet și familiei mele…
Care sunt primele amintiri ce vă vin acum în minte legate de FC Argeș?
– Am trăit o perioadă fantastică acolo, în două reprize, a fost ceva ce nu pot exprima niciodată în cuvinte. Am jucat alături de nume mari ale fotbalului românesc, l-am avut coechipier pe magicianul balonului rotund, Nicolae Dobrin. Amintiri legate de FC Argeș sunt multe. Îmi vine în minte câștigarea titlului national, la finalul sezonului 1971-1972, a fost o atmosferă de nedescris. Amintiri de neuitat sunt și cele legate de suporterii de atunci, erau alături de noi, ne aplaudau, ne iubeau, ne respectau, iar noi ne simțeam în al nouălea cer, parcă pluteam. Când vedeai miile de suporteri în tribune, jucai de drag, te dăruiai total pe teren, voiai să-i faci pe ei fericiți. Noi nu jucam doar pentru bani, la noi iubirea pentru culori și pentru suporteri era primordială.
Citește și La ceasul amintirilor! Vasile Stan: „Suporterii ne priveau ca pe nişte zei, simţeam că plutim”
„Am stat în Israel 27 de ani, am muncit acolo”
O amintire cu Dobrin îmi puteți relata?
– Este una neplăcută, dar care nu a avut un deznodământ foarte trist, din fericire. Voiam să ne plimbăm și am plecat amândoi la Vâlcea, iar la Valea Ursului am făcut accident. Gicu era la volan, nu a fost atent și am intrat într-un camion. A venit poliția la fața locului și ne-a dus pe fiecare dintre noi acasă. Mașina a fost avariată, dar noi nu am avut nicio zgârietură, nicio lovitură, nimic…
Un sfat primit de la Leonte Ianovschi vă mai amintiți?
– Au fost multe și toate la fel de prețioase. Nea Lenci era foarte exigent, pretențios, dar în sensul bun al cuvântului, tot ceea ce făcea era bine pentru binele nostru. Aveam rezultate, eram o echipă de temut din fotbalul românesc, ne respectau toți adversarii. Ne cerea tot timpul să fim disciplinați, să nu întârziem la antrenamente, să nu ne certăm cu adversarii în teren, iar noi să fim o adevărată familie. Ținea foarte mult la noi și la familiile noastre, la fel și domnul Tănase Dima. Am avut privilegiul să fiu pregătit de acești doi titani ai fotbalului argeșean și sunt foarte mândru.
Dacă ar fi să dați timpul înapoi, ce ați dori să schimbați din trecutul dumneavoastră?
– Perioada petrecută în Israel, unde am stat 27 de ani. După ce m-am lăsat de fotbal, la 34 de ani, am ales să plec să muncesc în Israel. Nu am dus-o rău acolo, dar regret că am plecat. Dacă ar fi s-o iau de la început, nu aș mai alege să mă duc acolo să muncesc, sincer vă spun. Alte regret nu am. Fotbalul mi-a oferit totul și sunt un om împlinit. De asemenea, am doi copii cu care mă mândresc, Mihai și Răzvan.
„Dar cui nu-i place jocul ofensiv?”
Care a fost cel mai penibil gol pe care l-ați primit?
– Jucam la FC Baia Mare, iar adversară era UTA. Eu evoluam pe un post inedit, eram un fel de portar-libero și am ieșit dincolo de linia de 16 m; un coechipier a vrut să-mi paseze, dar a greșit ținta și mingea a poposit în poarta pe care o apăram; m-a executat colegul meu, iar eu am rămas fără reacție, mă blocasem. Acela e cel mai penibil gol pe care l-am primit în toată cariera mea de portar.
Spuneați ceva despre faptul că ați evoluat și libero… Puteți să-mi dați mai multe detalii?
– Aveam la Baia Mare un antrenor cu niște concepții inedite, mă refer la Viorel Mateianu. A venit cu câteva idei nemaiîntâlnite până atunci. Era vorba despre o adevărată revoluţie în fotbal. O altă concepţie despre fotbal, o altă viziune asupra rolului fiecărui jucător. Sistemul lui Mateianu era un 3-3-4, cu portarul pe post de libero atunci când jocul o permite.
V-au surprins, la vremea respectivă, toate aceste inovaţii?
– Mie mi-a plăcut, vă spun sincer, simțeam că mi se potrivesc perfect metodele și concepțiile sale. Am început fotbalul ca atacant, aşa că îmi plăcea, cum se spune, cu mingea. Dar cui nu-i place jocul ofensiv? Îmi aduc aminte că nicăieri în ţară nu eram fluieraţi. Jucam spectaculos, era o rotaţie a fotbaliștilor extraordinară. Fundașii laterali urcau, iar, dacă faza o impunea, extremele coborau pentru a-i suplini. Ideile tacticii lui Mateianu se bazau şi pe posesie, în majoritatea partidelor aveam posesie de peste 70 la sută! Mateianu avea o vorbă: „Nu noi trebuie să jucăm după tactica adversarului, ci invers”. Cine era nebun să joace ofensiv contra noastră, când noi aveam patru atacanţi?! Dar mă credeţi că Mateianu ne dădea mână liberă în ceea ce priveşte pregătirea? Nu am făcut la Baia Mare niciodată pregătire nici cu Mateianu şi nici cu antrenorul secund. Fiecare dintre noi ştia cât poate să alerge. Lucram foarte mult cu mingea.
La ce vârstă ați început să jucați fotbal?
– Eram copil, aveam 9-10 ani, iubeam mingea, ca orice puști de vârsta mea. Era prin anul 1961… Primul antrenor? Cine altul decât Leonte Ianovschi?!
Cînd aţi debutat în prima echipă?
– În sezonul 1968-1969, la Bacău, când antrenor al Argeşului era nea Titi Teaşcă, Dumnezeu să-l ierte. Am luat bătaie cu 1-0. Dembrovschi mi-a dat gol în ultimele minute.
Care era jucătorul de care vă temeați atunci când îl aveați în față?
– Erau trei jucători de care mă temeam. Dumitrache, de la Dinamo, Iordănescu, de la Steaua, și Hagi, care atunci evolua la Sportul Studențesc. Erau fotbaliști de care orice portar se temea; doar primii doi mi-au dat gol.
Trei calități și trei defecte…
– Am iubit fotbalul cel mai mult, am fost foarte dedicat pe teren și sunt o persoană foarte credincioasă. La capitolul defecte, aș adăuga două: mi-a plăcut anturajul și am avut prea mare încredere în oameni.
Un mesaj pentru suporterii echipei FC Argeș, dar și pentru fotbaliștii piteșteni aveți?
– Da, să aibă încredere, viitorul sună bine pentru FC Argeș. Va avea un stadion formidabil, are o conducere profesionistă, jucătorii sunt buni, toată lumea de acolo încearcă să facă lucrurile așa cum trebuie, iar suporterilor le cer răbdare, pentru că performanța nu apare peste noapte, ci după ani de muncă titanică.
0 Comentarii