Un nume de referință în fotbalul românesc îl reprezintă Gheorghe Cristian, unul dintre cei mai apreciaţi portari români, cu 324 de prezenţe în prima ligă. A avut şansa de a juca cu Nicolae Dobrin, dar şi cu Gheorghe Hagi. Gheorghe Cristian s-a născut şi a copilărit în Bucureşti, bătând mingea în spatele blocului. La vârsta de 10 ani a făcut primii paşi serioşi în fotbal, în cadrul clubului Steaua Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Francisc Fabian. Perioada sa de juniorat a fost legată de numele clubului de fotbal Autobuzul, devenit ulterior Rocar, unde, în 1971, la vârsta de 15 ani, a debutat în divizia C. Nu peste mult timp, Puiu Rapaport, preşedintele FC Argeş, îl remarca pe Cristian şi-l aducea la echipă. Venirea sa a coincis cu cea mai frumoasă perioadă din istoria grupării antrenate de Florin Halagian.
Între anii 1974 şi 1986, portarul Gheorghe Cristian a avut cele mai multe partide jucate în prima ligă pentru FC Argeş, respectiv 272. În 1979 a devenit campion naţional, după cel mai frumos meci din istoria acelui sezon, în care FC Argeş a învins-o, la Bucureşti, pe Dinamo, cu 4-3, printr-un gol marcat de Dobrin, în minutul ’90. Gheorghe Cristian a apărat poarta echipei naţionale a României în 14 meciuri, având şi 17 partide în cupele europene, cu FC Argeş şi Sportul Studenţesc. În afară de cele două echipe, a mai jucat la Gloria Bistriţa. De-a lungul carierei, a avut de înfruntat mulţi atacanţi periculoşi, dintre care îi amintim pe Dudu Georgescu, Rodion Cămătaru, Victor Piţurcă şi Mircea Sandu. Fostul mare portar ne-a povestit, printre altele, care au fost cele mai frumoase momente, atât de pe teren, cât şi din vestiare.
„Muncim cu drag acolo”
Cum decurge o zi normală din viața lui Gheorghe Cristian?
- Mă trezesc întotdeauna la ora 8, îmi fac rutina zilnică, mănânc ceva și apoi plec la antrenament. Pregătesc echipa de fotbal feminin, categoria 11 ani, a clubului FC Argeș, cu Mihai Cârstea și Cristina Sandu. Muncim cu drag acolo. Avem două ședințe de pregătire zilnic, fie la noua bază din Ștrand, fie la LPS. Avem mult de lucru, dar ne place ceea ce facem.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră FC Argeș?
- Înseamnă cea mai frumoasă perioadă din cariera mea de fotbalist, atât de mult am iubit și iubesc acest club. Deși sunt originar din București, la Pitești am trăit cele mai intense și de neuitat momente.
Când vă uitați acum la fotbalul românesc, ce vedeți?
- În primul rând, constat cu plăcere că sunt echipe care se pregătesc foarte bine, urcă în clasament și stau acolo, așa cum este, de exemplu, cazul formației FC Argeș; vin din urmă FC Botoșani, Farul, Oțelul. Iată că au mai apărut și alte echipe care pot pune probleme grupărilor obișnuite să se bată la titlu în fiecare an. În acest fel, competiția devine mult mai frumoasă și mai interesantă, ca pe vremuri. Întotdeauna, echipele care vin din urmă, le spunem revelații, vin cu o dorință foarte mare de a face performanță, cu multă ambiție, cu determinare. Meciurile se echilibrează și sunt mult mai atractive. Avem norocul și avantajul că putem urmări jocuri din campionate mult mai puternice, pe vremuri ne uitam doar la bulgari. De la străini avem ce învăța, chiar și noi, antrenorii. În ceea ce privește formațiile de juniori, acelea trebuie să aibă ca model echipa de seniori. Pe vremuri, când Argeșul strălucea cu Florin Halagian la timonă, echipa de juniori disputa un meci cu cea de seniori în fiecare săptămână. Domnul Leonte Ianovschi, inegalabilul și neobositul descoperitor de talente, aducea la antrenamentele echipei de seniori jucătorii care evoluaseră foarte bine în competiția națională a juniorilor. Cei mici evoluau cu ambiție, voiau să-i vadă antrenorii de la seniori. Noi, jucătorii, vorbeam, ne dădeam cu părerea și comentam evoluțiile lor. Cam așa stăteau lucrurile prin anii ‘70.
„Copilul Cristian juca fotbal aproape toată ziua”
Despre cariera dumneavoastră nu prea sunt foarte multe lucruri neștiute. Vă rog să-mi spuneți cum era copilul Gheorghe Cristian.
- Copilul Gheorghe Cristian juca aproape toată ziua fotbal. Am copilărit în București și am avut un program foarte riguros, pe care mi l-a stabilit bunica din partea tatălui, cea care s-a ocupat de educația mea. Părinții fiind ocupați cu serviciul, m-au lăsat la bunica în clasele primare. Iar dânsa era foarte meticuloasă și exigentă, era din acea categorie a femeilor care creșteau copiii cu cei șapte ani de-acasă! Dimineața, după ce mă trezeam și mâncam ceva, ieșeam să joc fotbal, dar până la ora 12.30, când eram obligat să merg la masă, apoi dormeam două ore. Dacă nu respectam regulile impuse clar de către bunica, nu mă lăsa să joc fotbal. Intram în casă când se întuneca. Apoi, când am mers la fotbal, am îmbinat utilul cu plăcutul. Programul riguros impus mi-a prins foarte bine și când eram fotbalist profesionist. Am avut reguli stricte, pe care le-am respectat cu sfințenie.
Dacă ar fi să retrăiți un meci memorabil, care ar fi acela?
- Sunt mai multe, nu doar unul singur. Am avut norocul să trăiesc multe jocuri importante, care au avut un deznodământ fericit. În primul rând, debutul meu la echipa națională, în anul 1977, când am învins Spania, cu 1-0, la București, în Ghencea. Antrenor era marele Ștefan Covaci. Un alt meci pe care mi-ar plăcea să-l retrăiesc este cel în urma căruia am obținut titlul de campion cu FC Argeș, când am învins pe Dinamo, în deplasare, în 1979. O altă partidă care nu se uită este cea cu Brondby, când jucam la Sportul Studențesc și i-am eliminat pe danezi, calificându-ne în turul următor. Danezii îi aveau în teren pe celebrii Peter Schmeichel şi Brian Laudrup. Ultimul meci de care-mi amintesc cu mare plăcere este din perioada în care jucam la Bistrița și am promovat.
Citește și La ceasul amintirilor. Sergiu Moisescu: „Halagian mi-a dat două palme şi m-a trezit”
Citește și Dincolo de gazon. Povestea japonezului de 39 de ani, care joacă la FC Argeş
„Cornele, te-a bătut Dumnezeu, sigur mi-ai greșit cu ceva!”
Ați amintit de titlul obținut cu FC Argeș, în anul 1979. Ce moment de atunci vă vine acum în minte?
- La meciul cu Dinamo, am fost toți foarte liniștiți, deloc nu eram stresați. Halagian, recunoscut pentru faptul că era extrem de vulcanic și mereu te ținea în priză, a fost, de asemenea, foarte calm înaintea meciului. Acea atmosferă ne-a ajutat pe noi să revenim în joc, deși, la un moment dat, eram conduși. Dar altceva vreau să punctez. La echipa națională stăteam în cameră cu dinamovistul Cornel Dinu, un tip foarte deștept și credincios. Când venea în cameră, scria articole pentru revista „Săptămâna”; mi le citea mereu, voia să audă și părerea mea. Se trezea și noaptea să scrie. Revenind la meciul cu Dinamo, din ultima etapă a sezonului 1978–1979, vreau să vă povestesc un episod neștiut. Când s-a terminat confruntarea, iar noi eram în culmea fericirii, nu m-am putut abține, m-am dus la Dinu și i-am zis fix așa: „Cornele, te-a bătut Dumnezeu, sigur mi-ai greșit cu ceva!”. A negat cu vehemență, spunându-mi că noi am cumpărat jucători de la ei… M-a șocat ceea ce mi-a spus. Se gândeau toți la Sătmăreanu, dar a omis să-mi spună că întreaga echipă a lui Dinamo a jucat slab. Cornel Dinu este un tip erudit, însă are o răutate aparte, nu degeaba toți îi spun „câine roșu”! Nu suntem noi în măsură să judecăm oamenii… Oricum, în viață, dacă te pregătești pentru ceva și nu o faci în mod corect, Dumnezeu te pedepsește întotdeauna.
Un vis neîmplinit aveți?
- Nu am unul singur, ci trei, și toate au legătură cu echipa națională. Am ratat prezența la Campionatele Mondiale din Argentina, Spania și Mexic.
Ce vă emoționează cel mai mult pe dumneavoastră?
- Nu mă emoționez prea des, sunt un tip puternic, rezist la toate șocurile, primesc cu putere orice lovitură și mă ridic imediat. Dar am avut momente când îți cânta Imnul, cu echipa națională, și atunci mă emoționam foarte tare. Când vedeam oamenii din tribune cum cântă Imnul, mă cutremuram. Să știți că înainte de meciuri, nu am avut emoții, nici după înfrângeri, eu, Gheorghe Cristian, nu mă gândeam deloc că mă ceartă lumea, pentru că viața este făcută și din eșecuri, nu doar din victorii.
Ce model de portar ați avut în carieră?
- Când eram junior la Steaua, am fost copil de mingi la echipa mare. Antrenorul mă trimitea mereu în spatele porților. Mă fascinau atunci portarii de la Steaua, legendarii Haidu și Suciu.
Ați avut concurență puternică pe post, aici, la Pitești, mă refer la domnul Andrei Speriatu. A fost marele dumneavastră rival…
- Da, dar în sensul bun al cuvântului, pentru că mi-a fost și îmi este unul dintre cei mai buni prieteni. Când am luat campionatul, am apărat fiecare câte 17 meciuri, din totalul de 34. Văzând că are doi portari buni în echipă, Florin Halagian a încercat să le dea un număr egal de meciuri ambilor. Dacă jucam în două partide foarte bine și greșeam în următorul meci, mă schimba cu Speriatu, la fel proceda și cu el. Înainte de a începe sezonul 1978-1979, Halagian a decis să tragem la sorți cine apără. Sorții au decis ca Speriatu să apere în meciurile de acasă, iar eu urma să joc titular în deplasare. Mi-a plăcut, deoarece în deplasare aveam mai mult de lucru, mă întrebuințam serios, nu prea stăteam.
Credeți că există o rețetă a succesului?
- Da, există. Succesul ține de ceva foarte important, de muncă și de ambiție. Apoi, apare odată cu șansa care nu ți se oferă mereu. Trebuie să profiți de fiecare oportunitate care-ți apare în cale. Unii spun că au talent și este suficient pentru a avea succes. Nimic mai fals! Dacă nu muncesc, se pierd.
Urmăriți evoluțiile echipei FC Argeș?
- Sunt prezent la toate meciurile pe care le dispută la Mioveni, dar îi urmăresc pe băieți și atunci când joacă în deplasare, din fața televizorului. Sunt mândru de elevii lui Bogdan Andone! Se vede că muncesc mult la antrenamente și sunt conștienți că trebuie să realizeze ceva. Trebuie să aibă ambiția de a juca în play-off. Urmează returul, vor fi etape foarte grele. Lumea îi privește acum în alt mod, echipa s-a impus prin joc, prin atitudine, nu o mai consideră nimeni doar o nou-promovată. Antrenorul a știut să-i așeze foarte bine pe jucători în teren. În plus, avem și o conducere care asigură liniștea echipei din toate punctele de vedere, este un mediu propice performanței. Și, odată cu terminarea stadionului, îmi doresc să rezistăm în primul eșalon cât mai mult timp, să fim sus, și, poate, vom juca și în competițiile europene. Nu este exclus!
Un mesaj pentru suporterii echipei FC Argeș…
- Sunt admirabili! Merg la Mioveni și am observat că sunt foarte sufletiști, vin cu soțiile, cu copiii, cu părinții, vin de plăcere. Jucătorii simt și ei foarte mult sprijinul moral al suporterilor, care-i împing de la spate. Pe vremuri, avându-l pe Dobrin în echipă, aveam suporteri din toată țara.
0 Comentarii