Gheorghe Chivescu, ajuns acum la 74 de ani, deține titlul de campion cu FC Argeș, în sezonul 1978-1979. Component de bază al echipei din Trivale în anii săi de glorie, Gheorghe Chivescu a fost un jucător atipic, putem spune. A îmbinat cum nu se poate mai bine utilul cu plăcutul: a jucat fotbal la cel mai înalt nivel și a absolvit două facultăți: Facultatea de Subingineri din Baia-Mare și Facultatea de Inginerie Electrică, secția Automobile Rutiere, din cadrul Politehnicii București.
Domnule Chivescu, sunt sigură că urmăriți meciurile echipei FC Argeș. Cum caracterizați evoluția elevilor lui Bogdan Andone în această ediție de campionat?
– Sunt la curent cu rezultatele echipei, pe care le consider mulțumitoare, nu și satisfăcătoare. Se poate și mai bine. Datoria noastră, a suporterilor, este să-i încurajăm pe băieți și să avem încredere în ei.
„Eu eram cel mai drăcos, nu exagerez”
Vă numărați printre cei care au scris pagini frumoase din istoria acestui club. Vă mai amintiți când ați început să jucați fotbal?
– Acele momente nu se uită niciodată, sunt memorabile. Totul s-ar nărui dacă n-ar fi amintirile. Eram elev al Colegiului Național „Alexandru Odobescu” și profesorul de matematică a alcătuit o echipă de fotbal a liceului. Ne duelam cu cei de la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu”, acolo erau vedetele de la FC Argeș… Dar nici noi nu eram mai prejos. Meciurile erau adevărate derbiuri, erau senzaționale. Eu eram cel mai drăcos, nu exagerez. La FC Argeș am ajuns datorită domnului Leonte Ianovschi.
Am fost la juniori, apoi în echipa de tineret a lui FC Argeș, am fost în lot atunci când Piteștiul a obținut primul titlu național, în ediția 1971-1972, iar în sezonul 1978-1979, când formația din Trivale l-a obținut pe cel de-al doilea, am jucat titular meci de meci, de la cap la coadă, cum se spune…
Ați lucrat cu mulți antrenori de-a lungul timpului. Există vreunul care v-a marcat în mod special cariera?
– De la toți antrenorii am luat ce-a fost mai bun. Am avut norocul să fiu pregătit de către unii dintre cei mai buni tehnicieni români din acea perioadă: Florin Halagian, Tănase Dima, aici, la FC Argeș, iar la FC Baia Mare i-am avut pe Victor Stănculescu, fost antrenor al echipei naționale, și pe Viorel Mateianu.
Îmi aduc aminte că domnul Tănase Dima alerga mai mult decât o făceam noi, fotbaliștii; dânsul mergea alergând. Câte dealuri am urcat, de exemplu, la Băile Herculane!
Domnul Halagian era la fel de bun. Pe mine nu mă lăsa să depășesc mijlocul terenului, țipa și îmi spunea să trec înapoi și să blochez adversarul; jucam mijlocaș și ofeream siguranță defensivei, iar dânsul mă dădea mereu exemplu în vestiar.
Ce vremuri frumoase erau atunci! Nu aveam atât de multe posibilități, dar ne bucuram de fotbal din plin. Mergeam cu autocarul mii de kilometri și nu avea aer condiționat, așa cum au toate autocarele acum. Nici ghete nu aveam, venea cizmarul de la Dinamo și ne făcea pe comandă, cu crampoane bătute cu cuișoare. Pe teren ne intrau cuiele în picioare, iar când ne descălțam, eram plini de sânge. În altă ordine de idei, jucam cu mingi cu șiret. Dacă dădeai cu capul, îți făcea cărare. Dar așa erau vremurile, noi nu ne plângeam, dimpotrivă, jucam mereu fotbal cu ardoare, pasiune, dăruire și eram în stare să facem orice sacrificiu, doar din dragoste pentru sportul rege. Nimic nu ni se părea imposibil de realizat, totul se putea, deoarece eram în stare să ne dăm viața pe teren. Atât de mult iubeam ceea ce făceam.
„Corectitudinea era pe primul loc”
Când ați câștigat primii bani din fotbal?
– Câștigam puțin atunci. Când am ieșit campioni, am primit o butelie și câte 5000 lei. Când jucam la tineret, îmi amintesc că mai primeam câte un bon de masă, uneori mâncam, uneori nu mâncam, așa erau vremurile atunci. Stăteam în cantonament, eu fiind originar din Dârmănești, și eram câte 4 în cameră, viața era dificilă. Eram obligați să facem tot felul de sacrificii. Privind în urmă acum, nu regret nimic. Pe vremea aceea, corectitudinea era pe primul loc. Dacă nu meritai să joci, nu bifai niciun minut. Eram coleg cu jucători emblematici, cu Moiceanu, Dobrin, Iovănescu etc. Și trebuia să trag tare pentru a demonstra că merit să joc titular.
„Am 25 de operații”
Regretați ceva din trecutul dumneavoastră?
– Mă mândresc cu ceea ce am realizat, atât am putut. Am fost și golgheter în seria a doua a Diviziei B, când evoluam la Baia Mare, eram și acolo foarte apreciat. Jucam fotbal, dar lucram, fiind angajat miner subteran. Am câștigat un titlu important cu FC Argeș, am jucat în cupele europene în tricoul echipei din Trivale, am terminat două facultăți, pot spune că am făcut ceea ce mi-a plăcut.
Totuși, am două regrete. Că nu am jucat în echipa națională și faptul că am fost jucătorul abonat la accidentări. Am 25 de operații, nu glumesc. Când jucam în echipa de fotbal a liceului, mi-au fost fracturate trei coaste, apoi, când am trecut la seniori, mi-am rupt ligamentele, am avut și mâna ruptă, am fost supus unor operații grele etc. Dacă n-aveam atâtea accidentări, cine știe, poate că aveam mult mai multe realizări, dar așa a fost să fie…
„Am împărțit bucurii și necazuri cu toți colegii”
Ați jucat mult timp în echipă cu inegalabilul Nicolae Dobrin. Ce amintire vă vine acum în minte legată de acesta?
– Nicolae Dobrin a fost un jucător căruia i-a plăcut enorm mingea, iar în teren colabora cel mai bine cu mine. Eu recuperam 99% dintre baloane, i le pasam lui și el știa cel mai bine ce trebuie să facă. Era mult mai bun decât noi toți. Dacă nu jucam eu, Dobrin nu juca. Marin Radu mă tot certa că lui nu-i dau pase, îmi reproșa că îi dau doar lui Gicu. După ce s-a lăsat de fotbal, mergeam acasă la Dobrin, la Micești, și jucam tenis cu piciorul, depănam amintiri. Avea și un bazin în care ne bălăceam. Am păstrat legătura și după ce nu am mai fost coechipieri, pentru că așa este normal. Am împărțit bucurii și necazuri cu toți colegii, a fost un vestiar unit la FC Argeș, fără invidii și răutăți, ne ajutam reciproc.
Ați fost un elev silitor? Ce materii vă plăceau la școală?
– Nu am avut note sub 7, mi-a plăcut să învăț. M-a fascinat matematica, am mers la olimpiadă. Îmi aduc aminte că eram în cantonament cu FC Argeș și învățam, iar antrenorul de atunci, Florin Halagian, mă certa. Renunța să mă mai dojenească din moment ce îmi făceam treaba pe teren. Faptul că eram preocupat de carte m-a ajutat enorm în cariera sportivă. Luam mai repede anumite decizii, eram mai concentrat.
Ce vă relaxează, ce vă întristează și ce anume vă enervează?
– Mă relaxează plimbările pe care le fac deseori când urc pe munte. Am un prieten la Câmpulung și mă „racolează” de multe ori să mergem în drumeții. Mă întristează bătrânețea, deși recunosc că mă simt foarte bine datorită sportului pe care l-am practicat o viață. Cei doi copii, Paul și Remus, îmi spun mereu că vor să fie ca mine.
Mă enervează răutatea oamenilor, dar și problemele mărunte cu care mă confrunt.
Dacă nu ați fi ajuns fotbalist, ce meserie aveați?
– Inginer sau poate eram cadru militar, de exemplu, ofițer. Veneau cei de la Armată la noi, m-ar fi atras o carieră militară, dar acest lucru ar fi însemnat să renunț la fotbal și nu am vrut.
Cum v-ați cunoscut soția?
– Soția mea este originară din Baia Mare și am cunoscut-o când jucam acolo. Aveam 21 de ani când destinul mi-a adus-o în cale pe Rodica Iuliana, o femeie extraordinară care mi-a fost alături la bine și la greu. M-a înțeles cel mai bine, mi-a fost sprijin în cele mai grele momente, a fost omul care mi-a dat putere să mă ridic și s-o iau de la capăt. Am o familie frumoasă, avem nepoți, iar acest aspect mă bucură cel mai mult. Suntem împliniți cu adevărat.
Ce părere aveți despre conducătorii din fotbalul românesc care nu lasă antrenorii să ia decizii singuri, ci se bagă peste ei când vine vorba despre alcătuirea unei echipe?
– Niciun antrenor care are, cum se zice, sacii în căruță, nu se lasă influențat de președintele clubului sau de patron. Uitați-vă la selecționerul echipei naționale a României, la Mircea Lucescu, nu se ia după nimeni. Doar antrenorii cărora le e foame ascultă de conducători sau de patroni.
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Moiceanu, la ceasul amintirilor
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Tudose: „Marele meu viciu este FC Argeş. Bunicul meu se numea Dobrin”
0 Comentarii