Jurnal din cana cu păsări. „Ţara fără frontiere, dar cu bun-simt”

Cu Nicolae Roibu am prins hoţi. A fost curajos şi a aplicat tactic o decizie luată în doi timpi.
– Sile! Urcă în maşină şi hai pe partea cealaltă a văii.
– Cum să fac asta, că doar e maşina poliţiei!
– E un ordin!
Era spre toamnă, undeva prin valea care separă dealul Târgului săptămânal de restul oraşului. Roibu era angajat al rutierei piteştene, poliţist destupat la minte, dovadă că, pe lângă pregătirea militară, mai făcuse şi ceva şcoală şi ceva front de război prin fosta Iugoslavie, campion naţional la karate şi tot aşa. Dacă te uitai la el te lua tremuriciul: o luai frumuşel la vale spre marginea lumii numai să nu ai de-a face! N-am picat în capcană. L-am citit repede că nu e compromis, că nu e mânjit şi că, dincolo de armura aceea, în el stă pitit un copil, un copil mare!
Cred că în vremea aceea la timona poliţiei argeşene era comandant domnul Constantin. Cum-necum am cerut ca rondul meu de noapte să fie făcut în echipă cu Nicolae Roibu. Şi aşa a fost o vreme bună. În noaptea aceea nasul lui de copoi adulmecase o umbră, o mişcare pe care nici Sabbagh, fratele meu de la Kanal D, n-ar fi observat-o. M-am urcat în maşină, am ocolit pe asfalt şi m-am proptit fix în faţa lui Nicolae Roibu, care nu mai avea cascheta pe cap, dar ţinea într-o mână un pistol şi în alta un nătărău la suta de kile, care târa după el doi saci cu haine şterpelite din nu ştiu ce magazin.
Ştiu că ne-a prins iarna în echipă. Împărţeam cu Roibu înjurăturile şmecherilor, împărţeam succesul ori de câte ori reuşeam să prindem în flagrant papiţoii şi împărţeam de foarte multe ori pacheţelul cu mâncare. Apoi drumurile noastre s-au despărţit. Ne-am reîntâlnit în urmă cu nici doi ani! Eram în aeroportul din New York, un pic al nimănui, doar eu şi îngerul meu Serafim care lucrează pentru Domnul şi care are grijă să nu crăp. La un moment dat m-am trezit sunat pe messenger. Hopaaaa! Ia uite cine mă sună… Al lui Roibu, cu care am prins venetici printre stele!
– Alooo! Ce faci bre, nea Florine?
Şi eu îi răspund emoţionat şi cumva încurcat că iar am încurcat avioanele şi că abia peste două zile o să am unul mai ieftin. Şi domnul poliţist Roibu îmi spune că se bucură că am vorbit şi că să îl scuz, dar el are treabă şi că ne-om mai vedea noi cândva. Cred că era ora… 8 seara. După nici două ceasuri, cum stăteam eu şi visam la Maica Domnului să mă mai apere olecuţă, numa ce mă trezesc bătut pe umeri şi din prima luat la întrebări:
– Nea Florine, care îţi este valiza?
M-a buşit repede plânsul. Şi chiar şi acum, când scriu, sunt destul de emoţionat. Roibu al nostru e de mai bine de 15 ani unul dintre cei mai destoinici angajaţi ai ONU. De aceea americanii l-au tratat repede cu RESPECT şi i-au dat pe mână misiunea supremă de a feri Naţiunile Unite de pericol. Mai sunt acolo aproape 20 de argeşeni, mulţi dintre ei piteşteni. Sunt teribil de modeşti şi de dedicaţi. Dar el, Nicu, este eroul meu, este fratele meu şi mândria părinţilor. A doua zi m-a luat la el la… serviciu. Am avut ocazia să stau pe locul din care Nelson Mandela a vorbit lumii, am vizitat locurile secrete şi nesecrete ale Naţiunilor Unite şi am fost tare mândru că un piteştean a făcut carieră în vârful lumii moderne şi aprig de muncitoare.
Familia lui, soţia şi cei doi băieţi, ocupă un apartament drăguţ în chiar mijlocul metropolei. Are maşini, are motor de viteză şi are permis de zburat cu elicopterul. Nu vine pe 10 august să-şi ia ţara înapoi… şi aceasta pentru că ţara lui nu are frontiere, ci doar bun-simţ.
În altă ordine de idei, pe aici, pe la noi, a fost trecând Sfântul Ilie. Pleacă lumea în concediu. Şi e joi, 25 iulie 2018.
Florian Silişteanu – un poet român printre ai lui