Jurnal din cana cu păsări – serie nouă. Anglia cu ţiganii, noi cu interlopii! Tot oameni şi ei!

Plouă de mai bine de două săptămâni încontinuu: în filme, în scrisori, în mesaje și la televizor. Odată cu sfântul Brexit, Anglia pune în circulație bani noi. Fac eforturi mari să nu trec în revistă virusul care nu mai împarte lumea în săraci și bogați, ci într-o goană nebună după capra vecinului care iese din biserică, smerită și ușor lăcrimând! Vrei, nu vrei, îți convine sau nu, dai nas în nas cu ai noștri, mulți dintre românașii din zonă, piteșteni: Angi care avea manele a vândut tot și s-a măritat cu un interlop de treabă. Nea Emil de la Bonita face cea mai bună pizza din Birmingham și tot așa, printre ei, mai veseli ori mai încruntați… țiganii! N-aș fi visat însă în vecii vecilor că voi trăi o emoție atât de profundă ca mai zilele trecute, când, tot căscând ochii pe fereastră, prin ploaia despre care pomeneam, am văzut silueta unui cal – decupat parcă din basme. Flocos al naibii, cu coama lui stelară, bidiviul parcă intuiește că de undeva din neant dă să-l biciuie cu o mare curiozitate… poetul! Ei aș! E a patra seară de când îl tot cercetez, cu milă și un fel de ciudă că stăpânii, care or fi, îl țin pe săracul căluț pe afară în amarul ăsta de vreme turbată! Hotărăsc de urgență ca a doua zi să iau măsuri și…
A doua zi, duminică fiind, cum crapă de ziuă, mă și cațăr la ferestruică să văd dacă pretenul meu, căluțul, mai e în hamul vremii! Ba bine că nu! Și uite așa, mintenaș sar în izmene și degrabă pe firul șanțului, care fir mă duce exact la locul unde cârlanul începuse să intre cuminte între oiștile unei căruțe. Ceea ce văd pare decupat din povești. Recunosc însă că zilele trecute văzusem, prin marginea Birminghamului, câteva căruțe frumos colorate, dar care căruțe aveau… coșuri de fum și… pe care coșuri chiar ieșea fum. Incredibil! Opresc repejor din aventură! Căruțele sunt ale unor nomazi. Îi văd de la distanță, un bărbat, o femeie și două copile. Risc și mă întorc în ruloțică, de unde apuc ceva de-ale gurii, o apă, o bere și un mărunt de câteva lire, că nu e frumos să te duci cu mâna goală și să faci reportaj pe spinarea vieții altora! Am emoții totale! Îi întreb brusc: sunteți români? Nimeni nu înțelege însă o iotă.
– Așune romale bahtalo (îi salut cum m-a învățat Tortică de la Costești, până să se facă rege peste ai lui). Carevasăzică, pe românește nu primesc răspuns, dar cum o dau pe romanes cum fețele li se înseninează! Zic: și eu tot țigan, dar român și ungur și turc și tătar deopotrivă, acum un pic văr cu Shakespeare!

Căruța cu cal de peste 4000 de lire sterline

Șatra e pe picior de plecare. Le spun politicos că vreau un story și niște poze, iar ei, cumva smeriți, mă aprobă și mai abitir când văd că în plasa de rafie se află ceva salam și altele de-ale gurii. Pe el îl cheamă Percy iar pe nevasta lui, mai tânără cu 8 ani, o cheamă Rosse! Au împreună două fete și un băiat. Căruța în care dorm cu toții vine parcă de pe Calea Lactee! E construită de bunicul bărbatului și de 4 generații învârte regatul în căutare de fier vechi și fel și fel de materiale reciclabile. Fiecare căruță are undeva într-un colț câte o colivie în care stă zgribulit câte un canar. Calul e din rasa Țiganului Pescar și duce ca preț la mai bine de 4 mii de lire englezești, bani cu care îți cumperi liniștit chiar și 7-8 mașini bunicele! Plouă rece și plouă atât de trist încât îmi vine să plâng. Priviți atent expresia feței acestei extraordinar de frumoase fete. Are 18 ani, nu a fost niciodată la școală. În timp ce își înhamă caii, dau roată căruțelor, fiecare încărcată cu un anumit fel de vechituri. Mă uit la Sophie, țigăncușa noastră frumoasă care are o îndemânare la înhămat calul cum nu crezi că e posibil! Mă tot întreb ce fel de viață, ce fel de copilărie o mai fi și asta acum, în plin secol de civilizație. Și primesc răspunsul de la Hector, Câinele Lui Dumnezeu, care stă și el gata să cadă din icoana acestui cotidian. Îi întreb dacă au printre prieteni și țigani din România! Îmi stă inima! Îmi șoptesc parcă ușor înfrigurați… aproape silabisind, Stă – nes – cu! Adică, zic eu, zici de King of Costești, fratele meu, regele Dan?! Iar Percy aprobă vesel și încordat în același timp, fiindcă ține căpăstrul ca nu cumva toată șatra să sfârșească sub roțile care înghit lacome din asfaltul nesătul de atâta rulat!
E Lăsata Secului, Postul cel Mare a început. N-ai voie să vorbești lumea de rău, n-ai voie să faci fapte rele și să petreci. Îi sun pe-ai mei, la Palatul de aramă din Costești! Îmi răspunde Dan:
– Helooo! Yes! Mai neim is king Stănescu!

Florian Silişteanu (un poet român printre ai lui)
Londra, 2 martie 2020