Web Analytics

„La Jilava, puteai să crăpi de durere, nu le păsa, ba mai rău…”

de | 4.04.2019 13:00 | Dezvăluiri

# Elena Sima, amintiri din perioada de deţinut politic

Despre partizanii din Rezistenţa formată la Nucşoara, în Muscel, în primăvara anului 1949, unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anticomunişti din Europa răsăriteană, și despre ce au îndurat acești luptători s-a scris mult și, cel puțin în ultimii ani, poveștile lor au tot fost reluate, pentru a aminti de curajul de a se împotrivi regimului comunist, cu prețul libertății și vieții lor. Mai puțin s-a scris însă despre curajul altor oameni, eroi și ei, care, deși n-au luptat efectiv împotriva regimului, i-au ajutat pe acești partizani, riscându-și, la rândul lor, viața. Nu mulți români știu că, în comuna argeșeană Aninoasa, nu mai puțin de 25 de familii au pătimit după ce au adăpostit, pentru scurte perioade de timp, doi dintre partizanii arestați în 1957. Părinți, copii, frați, surori, unchi, mătuși au fost azvârliți cu toții în temnițele comuniste, din care unii n-au mai venit înapoi niciodată, alții s-au întors bolnavi ori mutilați fizic sau psihic și doar o parte au mai avut puterea s-o ia de la capăt. Pe Elena Sima, 83 de ani, unul dintre localnicii supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste, am găsit-o acasă, la Aninoasa, în gospodăria în care locuiește împreună cu familia unui nepot, al cărui tată (decedat la 93 de ani) a fost, de asemenea, deținut politic.

Într-un scurt interviu acordat ziarului „Jurnalul de Argeș”, bătrâna povestește de începuturile urgiei comuniste și anii de teroare care i-au marcat tinerețea.
„Un frate al mamei adusese acasă, cu ceva vreme în urmă, doi oameni, Voican și Şerban, partizani din Capul Piscului. N-au stat la noi decât puțin, vreo două nopți, că schimbau repede locul, să nu fie prinși. Așa se întâmplase să ajungă pe la mai multe familii, nu doar la noi… Eu eram o copilă pe atunci, la fel și sora mea, mai mare cu patru ani. Nu știam noi prea multe la vremea aia, dar am pătimit de ne-a ajuns apoi, ca și ceilalți din familie. Până la Crăciunul anului 1957, când au venit arestările, nici nu ne imaginam noi ce avea să fie. Ştiu că-n iarna aia abia tăiasem porcul. N-avusesem sare și urma să luăm a doua zi, să dăm pe carne… N-am mai apucat și-așa a rămas porcul. Au venit de ne-au ridicat în noaptea de Ajun: pe mine, pe mama, un frate, o soră, vai de noi, pe toți din casă, că tata nu mai era printre noi, se prăpădise, săracu’, în urmă cu vreo trei ani…”, spune Elena Sima.

Bătăi non-stop în arest

Arestați așa cum i-a găsit Securitatea noaptea, în hainele de dormit, au fost duși, toți, la interogatorii.
„De la Aninoasa, ne-au dus la Pitești, la Securitate. Loviți, bătuți, chestionați încontinuu. Ce să vă mai spun?! Bătăi au fost o grămadă în arest… Ca să le spunem tot ce știm de oamenii ăia doi, partizanii. Oricum spuseseră ei înainte, că fuseseră prinși. Le-am zis și noi ce știam că se întâmplase pe acasă, că mai multe n-aveam de unde ști… Judecata a fost tot acolo, la Pitești… Ne-au trimis, ca pe mai toți ăia arestați atunci, la pușcărie”, povestește femeia.
Nici după condamnare chinurile n-au fost mai ușoare, spune Elena Sima:
„Cel mai greu a fost la Jilava și la Miercurea Ciuc. Temniță greu de suportat… Ne scoteau până și noaptea, cum li se năzărea lor, ca să spunem ce mai știm. Și iar bătăi… Ce puteam să mai știm, că ce știam spusem?!
Nu mai vorbesc de cum ne pedepseau. Mi-amintesc că o dată, la Jilava, eram bolnavă rău și mi se umflase o măsea de simțeam că-mi sfredelește capu’. Eram umflată de nu mai vedeam cu ochii. Se obişnuia de ne scoateau afară, la «plimbare». Era obligatoriu să ieși. Și șefa de cameră, care mă văzuse că eram vai de capul meu de chinuri, i-a rugat să mă lase în cameră. Nici n-au vrut s-audă. La Jilava puteai să crăpi de durere, nu le păsa, ba mai rău… Nu m-au lăsat și-am ieșit așa, abia târându-mă prin curtea pușcăriei. Am răbdat, ce era să fac?! Și au fost multe. Ne obișnuisem… Trecea timpul… Ne mai durea stomacul, că mâncarea era slabă, slabă rău: arpacaș, fasole, ciorbă de carofi… Dar uneori ne dădeau și cafea”.

Cinci ani și jumătate în pușcăriile comuniste

A trecut nu doar pe la temnițele de la Jilava și Miercurea Ciuc, ci și pe la Arad și Oradea. „În total, eu am făcut cinci ani juma’te de puşcărie comunistă, la fel și sora mea, cu care m-am mai nimerit și împreună prin câteva locuri, da’ nu mereu… Mama a făcut mai puțin ca noi, trei ani și jumătate, că era bolnavă, biata de ea. Au eliberat-o până la urmă pe caz de boală… Oradea a fost ultimul loc prin care am trecut, că de acolo ne-au eliberat. Nici nu ne-au spus că ne dau drumul. Ne-am trezit așa că ne zic să ne îmbrăcăm, apoi ne-au luat și ne-au zis: «Urcați-vă sus!». Ne-au dat mâncare la noi și ne-au trimis care de pe unde ne arestaseră. Sora mea s-a eliberat și ea odată cu mine. Când am ajuns acasă, nici nu mai cunoșteam ce era pe aici. Mama era deja venită, dar bolnavă… A mai trăit 5-6 ani. N-aveam de niciunele. Ne confiscaseră tot: vite, haine, ce aveam și noi prin curte. Cu ce să mai trăiești? A fost greu și după, tare greu”, povesteşte bătrâna.
Nu s-a căsătorit niciodată și nici nu are copii. Familia ei e familia nepoților, marcați și ei de ce a avut de pătimit neamul Sima.

 

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii