Sigur vă surprinde întrebarea din titlu, dar nu vă grăbiţi să o consideraţi ignoranţă a autorului sau o simplă strategie retorică. Haideţi mai bine să recapitulăm, cu ajutorul hărţilor, un şir de fapte şi evenimente care vor pune în lumină pertinenţa acestei întrebări în raport cu realitatea istorică a ţinutului Maramureş, despre care dorim să vorbim astăzi.

Toţi ştim că România are actualmente un judeţ Maramureş, ţinut binecuvântat, vizitat de mulţi turişti în fiecare an, atraşi de frumuseţea locurilor şi bogăţia spirituală a oamenilor. Reşedinţa acestui judeţ este Baia Mare, un oraş frumos, cunoscut în trecutul nu prea îndepărtat ca un important centru al mineritului românesc. Însă până în anul 1968 orașul Baia Mare nu a făcut niciodată parte din judeţul Maramureş. Nici Ţara Lăpuşului sau Ţara Chioarului nu au aparţinut Maramureşului. Examinând harta României interbelice găsim un judeţ Maramureş cu reşedinţa la Sighetul Marmaţiei. Acest judeţ avea dimensiuni foarte mici, se situa imediat la sud de Tisa, iar capitala se afla chiar la limita de nord a judeţului şi a ţării. Prin comparaţie, dacă vom analiza harta Austro-Ungariei, descoperim un comitat al Maramureşului de dimensiuni mari, care se întinde şi la nord de Tisa şi a cărui reşedinţă era situată în străvechea cetate a Hustului. Astăzi toată această zonă de la nord de Tisa aparţine Ucrainei şi face parte din regiunea Zakarpatje, regiune revendicată agresiv în această perioadă de premierul maghiar Victor Orban. Maramureşul este un străvechi pământ românesc, maramureşenii sunt păstrătorii tradiţiilor milenare ale poporului nostru, dar cea mai mare parte a sa nu aparţine României. Pentru a înţelege de ce, trebuie să facem recurs la istorie şi să identificăm câteva momente decisive pentru evoluţia apartenenţei acestui ţinut românesc.

Evul Mediu. Voievodatul Maramureşului apare consemnat prima dată la 1199, românii fiind semnalaţi şi în teritoriile adiacente: voievodul Seneslau de Dolha al românilor din Ung, voievodul Crăciun de Bilca, voievod al Beregului. În secolele XII-XIV românii maramureşeni au trăit sub conducerea voievozilor şi cnejior lor, având dreptul să folosească ,,jus valachicum”. Dragoş de Bedeu, voievodul Maramureşului va rămâne în istorie ca întemeietorul Moldovei. Bogdan de Cuhea, voievod al Maramureşului, îl va alunga pe Balc, nepotul lui Dragoş, în 1359 şi va scoate Moldova de sub suzeranitatea Ungariei.
Cele două descălecări ale Moldovei lăsaseră multe teritorii cu populaţia rărită astfel că tocmai nobilimea română este prima care aduce ţărani ruteni de aceeaşi religie cu ei. Caracterul docil al rutenilor va determina și nobilimea maghiară să colonizeze masiv în secolele următoare această populaţie în Maramureş, Bereg, Ugocea şi Ung, astfel că la sfârşitul primului război mondial rutenii erau majoritari în cele patru comitate.

Primul război mondial. Prăbuşirea dublei monarhii austro-ungare detemină un vid de putere de care încearcă să profite rutenii galiţieni şi ungurii. La 1 noiembrie 1918 era proclamată Republica Ucrainei de Vest, cu capitala la Lvov. În 10 noiembrie, rutenii din cele patru comitate fac propria adunare la Ujgorod (Ung), arătând că nu doresc ruperea de Ungaria, ci doar autonomie. Românii din Maramureş se organizează şi ei în Gărzi Naţionale, iar la 22 noiembrie au, la Sighet, propria Adunare Naţională şi un Sfat Naţional Român al Maramureşului format din 34 de intelectuali. Românii maramureşeni participă la Marea Adunare de la 1 decembrie de la Alba Iulia unde este proclamată unirea întregului Maramureş cu România. Privirile conducătorilor Ucrainei de Vest erau îndreptate către cele patru comitate transcarpatice şi Bucovina. Deşi aflaţi deja în conflict cu legionarii polonezi,  rutenii invadează în noiembrie 1918 Bucovina, iar imediat după Anul Nou, Maramureşul. Însă, din ambele provincii sunt alungaţi de armata regală română, care reuşeşte să ajungă până în zona Muncaci-Csap, la 2 mai, unde face joncţiunea cu armata cehă. Atacată dinspre sud de armata maghiaro-secuiască, armata română o respinge şi o alungă atât din Maramureş, cât şi din Crişana, până la Tisa. Dacă bătălia militară a fost câştigată relativ uşor, cea diplomatică va fi mult mai grea.
La 22 februarie 1919, I.C. Brătianu va cere Conferinţei de pace de la Paris comitatele Maramureş şi Ugocea în integralitatea lor. După plecarea lui I.C. Brătianu de la Paris, negocierile din partea României vor fi conduse de Alexandru Vaida Voievod. Negociator abil, agreat de Clémenceau, Vaida Voievod reuşeşte să ajungă la un compromis cu cehoslovacii. Prin acest acord, României îi revenea tot comitatul Maramureşului, cu excepţia plasei Dolha. Din nefericire, în aceste momente extrem de importante, regele Ferdinand, la sugestia lui Ionel Brătianu, îl demite pe Alexandru Vaida Voievod şi încredinţează guvernul generalului Averescu. Imediat cehoslovacii denunţă acordul şi cer retragerea armatei române la sud de Tisa. Total nepotrivit pentru funcţia de ministru de externe, scriitorul Duiliu Zamfirescu acceptă cererea, în ciuda protestelor lui Iuliu Maniu, care era convins că prin negocieri se poate obţine o graniţă mai bună.

Al doilea război mondial. Drama românilor maramureşeni nu se încheia prin integrarea lor în Cehoslovacia. În martie 1939, teritoriul numit acum Ucraina Subcarpatică va fi cotropit de armatele horthyste, în ciuda hotărârii localnicilor, care prin conducătorul său Augustin Voloşin cereau unirea cu România. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică anexa această provincie pe care o includea în R.S.S. Ucraineană. Asuprirea şi deznaţionalizarea românilor se va accentua, ei fiind împărţiţi arbitrar în români şi volohi (sau voloşini).

Actualitatea. Nici guvernul actual de la Kiev nu acordă drepturile care li se cuvin românilor maramureşeni, în ciuda sprijinului pe care România îl acordă Ucrainei în conflictul său cu Rusia. Astfel, în componenţa statului român se regăseşte azi doar o treime din fostul comitat al Maramureşului şi mult mai puţin din întrega provincie locuită odinioară de români.
Ştefan Dumitrache