”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (37)
Cristina Rousseau: - Lucrai la vopsitorie și, în urma unui interviu, ai fost transferată la biroul de mediu. Cum ți s-a părut această trecere?
Irina Grumaţchi: - A fost o perioadă grea, de așteptare. Trecerea de la vopsitorie la mediu? O diferență ca de la cer la pământ, mai ales că nu mă regăseam deloc în meseria de tehnolog, pentru că ce făcusem la vopsitorie cu ceea ce visasem nu se potrivea deloc. Normal că nu știam foarte bine ce înseamnă Protecția mediului, dar era altceva decât munca într-o secție. Protecția mediului era o mare necunoscută, iar când mi s-a prezentat activitatea și mi s-a spus că va trebui acoperită, toată platforma mi s-a părut ceva extraordinar. Mă gândeam: oare o să învăț eu să merg prin toată platforma, n-o să mă rătăcesc? Dar am avut parte de un colectiv extraordinar și încet, încet m-am adaptat.
Cristina Rousseau: - Ce școală a reprezentat pentru tine uzina Dacia? Cât de greu era să te obișnuiești cu un mastodont cum era Dacia? Îi era greu unui stagiar să se adapteze?
Irina Grumaţchi: - Dacia pentru mine? A fost o școală a vieții. La început a fost un fel de sperietoare, pentru că, înainte de a intra la facultate, bunicul îmi spunea: «Învață, că, dacă nu înveți, vei ajunge la uzină»… Și am învățat și am ajuns la uzină. E adevărat nu ca muncitor, ci chimist, deci impactul a fost destul de dur, mai ales că, atunci când am dat concursul de angajare și când ne-a văzut dl. Stroe atât de mulți chimiști, a zis că am confundat uzina de automobile cu o uzină chimică.
E adevărat, meseria de chimist în cadrul compartimentului de mediu, m-a făcut să cunosc uzina în totalitate, cu departamente cu activități diverse, cu procese de producție variate, cu impacturi de mediu diferite. La început mi s-a părut greu, dar am avut un colectiv care m-a integrat imediat, care a avut competența și răbdarea necesară să învețe o tânără stagiară. Un colectiv cu care am învățat să facem mediu, să facem lucruri pe care nu le mai făcuse nimeni în Dacia, o activitate de pionierat, cu alte cuvinte.
Cristina Rousseau: - Irina Teodorescu între timp s-a căsătorit, a avut un copil. Cât de greu îi este unei femei să fie în același timp soție, fiică dedicată, mama și chimist la Dacia? Cum ai reușit tu?
Irina Grumaţchi: - Da, într-adevăr, cea mai mare realizare a mea a fost fiica mea, Alexandra. La început a fost greu să mă împart între cele trei meserii: meseria de chimist, meseria de mamă și meseria de soție, dar a trebuit să le îmbin și să le fac față cu abnegație. Acasă eram mamă, fiică și șotie, iar la serviciu eram chimist. Când ești la început, le mai și amesteci mai ales când sunt probleme acasă, dar apoi trebuie să îți impui o detașare. Timpul era întotdeauna insuficient, aș fi vrut ca ziua să aibă măcar 26 de ore. Timp pentru mine? O bună perioadă de timp nu a existat această sintagmă, pentru că nu-l aveam, mi-ar fi plăcut, dar nu aveam de unde să iau măcar 30 minute pentru mine, pentru că activitățile erau multiple și diversificate.
Citește și Ion Gârjoabă, inginer: „Din 1969 participam la raliuri cu o Dacie 1100 pregătită special’’
Citește și Ing. Valerică Dănăilă: „Inaugurarea primului autoturism Dacia 1100 a avut loc în august 1968”
0 Comentarii