# Filmul realizat de regizorul Toma Enache despre Experimentul Pitești a avut premiera și la Londra, în cadrul Fusion Film International Film Festival

Dimineața de joi, 20 februarie, undeva în marginea unui orășel la mai bine de 180 de kilometri de Londra. Dragi cititori, încep reportajul „exordium ex abrupto” (Cicero să trăiască), întrucât mă întâlnesc cu fratele Toma Enache, chiar regizorul, care m-a invitat la premiera londoneză a filmului ”ÎNTRE CHIN ȘI AMIN”, film despre care și dumneavoastră ați început să auziți tot mai des, că, deh, lumea vorbește, ba în șoaptă pe la colțuri, ba cu surle și trâmbițe, fiecare dintre noi având însă în comun ceva încă nemaiîntâlnit în emoția pe care o încearcă un spectator, chiar și avizat.

Peste 11 premii la festivaluri internaționale

Mă străduiesc pe cât pot să ascund din tulburarea pe care o am încă de anul trecut, când iarna mai torcea frumusețea zăpezilor și când regizorul Toma Enache mi-a făcut surpriza de a mă lua cu el la filmări; îl tot bătusem la cap că am început să îmbătrânesc fără să apuc și eu să văd cum se face un film. Deci m-am trezit deodată în zeghe, dârdâind nefiresc, în chiar Fortul 13 al Închisorii Jilava, tărâmul dintre viață și iad prin care au trecut SFINȚII ÎNCHISORILOR. E parcă o întoarcere în timp. Cu cât mă împotrivesc mai mult, cu atât inima mea dă să stea. Îmi sună în urechi durerea care topește la fier – la doar câțiva metri de mine, într-o altă celulă, se trag cadrele în care un om al lui Ciumău, român, și el al lui Dumnezeu, bate de moarte un alt deținut, e la reeducare, tot român și el, prăpăditul, tot al lui Dumnezeu. Plec impresionat mai mult decât aș fi crezut, am în urechi surda lumii prin care dă să iasă geamătul lui Radu Gyr, al lui Coposu și al celorlalți care au imprimat în ziduri taina durerii. Habar nu aveam însă că acele cadre la care asistasem aveau să însemne tare puțin (unul dintre locurile în care s-a filmat a fost și „Fortul 13” Jilava) și că filmul va avea de fapt o dimensiune emoțională încă nemaîntâlnită pe frontul cinematografic din România, filmul lui Toma câștigând până mai zilele trecute peste 11 premii la festivaluri internaționale, trecând victorios peste nemți, francezi, americani și alții.

Un magnetism emoțional foarte puternic

Buunnnn! Și numai, decât iată-mă, deci, pe malul Tamisei, înfofolit ca un chiparos, la papion și promenadă, alături de Toma Enache și Elena lui, însoțiți de frumoasa Martha Mocanu (foto), important om de afaceri, care a ținut întotdeauna cu marii artiști, femeia căreia Elena Ceaușescu i-a furat lucrarea care avea să o facă savantă. Martha Maria Mocanu s-a născut în Ploiești. A studiat Tehnologia și chimizarea petrolului și a gazelor, este o femeie de afaceri de succes, dedicată ideii de promovare a României în străinătate. Cariera și experiența sa profesională sunt legate de Rotary, unde a fost Guvernator al Districtului Rotary 2241 România și Republica Moldova și guvernator al Rotary Internațional. Din 1998 deține compania BES România.
La doar câțiva metri, peste bulevard, intrăm într-un celebru hotel, în una dintre marile săli de conferință, acolo unde boșii de la Fusion Film au pus în linie dreaptă cele mai bune șase filme din lume, printre care și al lui Toma. Forfotă de bun-simț, afișe, ziariști și emoții. Încerc să-mi țin clanța și să nu cumva să dau cu stângu-n dreptul, nu de alta, dar in culise a venit și Dumnezeu. Stă printre noi și numără stingând lumina! Habar nu am că filmul a început. Magnetismul emoțional e atât de puternic, încât, din când în când, mă trezesc că îmi șterg discret câte o lacrimă. Replicile sunt croite cu o abilitate ieșită din comun. Ai impresia că nu îți mai aparții și că ești fratele de cruce al tânărului compozitor Tase Caraman, întors de la studii din Viena și luat pe sus, bașca mai ai impresia că primești deodată cu el toată ura care îl urcă în mașina care îl duce spre Pitești, la reeducare, acolo unde Ciumău face legea, o lege în așa fel croită, încât să se înțeleagă foarte bine că dintotdeauna cei mai mari dușmani ai românilor n-au fost nici ungurii, nici rușii și nici americanii, ci… chiar românii! Și filmul (pe care nu vi-l povestesc) curge din ce în ce mai frenetic, mai aspru și mai vâscos, mai dureros și mai sfânt, încât îmi vine să urlu de ciudă că în plin timp de alergătură și civilizație încă ne scăldăm în troaca neputinței și lăsăm valorile să se sufoce în propria noastră nepăsare. Scenariul este copleșitor. Când zici că acțiunea se clatină și că nimic nu mai poate fi mai presus, imediat ești teleportat în pielea celorlalte personaje, magistral, dar magistral, interpretate. O încasează ei, o încasezi și tu, sunt ei umiliți, imediat și tu, vezi cum necuratul le suge măduva sufletului, imediat te usuci și tu și devii pustiu. Auuuu, mamă, ce rol, ce roluri, auuu, mamă, ce Cotimanis, ce imagini și sunet, ce uriaș talent scriitoricesc în venele Elenei Enache, principalul scenarist și soția regizorului nostru faimos, ce capodoperă a înregimentării acțiunilor în așa fel încât să nu poți să mai descleștezi dinții care țin strâns între ei sufletul!

Măiestria regizorală a lui Toma Enache pare decupată din altă dimensiune

Îmi vine să mă uit la ceas, dar nu să văd când se termină filmul – ohhhh, nu! – asta nu, ci să nu cumva să mai fie puțin și să se termine, deși…. bine ar fi fost să nu fi început niciodată! E totul atât de viu în acest film, totul e atât de spectaculos, încât te întrebi de unde atâta excelență în atitudinea acestei idei construite dintr-un buget atât de modest. Ceea ce mi se pare că te țintuieșe în acest film este că nu există un singur rol principal și altul secundar. Totul pare desprins din vecinătatea unui miracol interpretativ, fără cusur, dar absolut fără niciun cusur, implicarea tuturor actorilor, a echipei, nume pe care le aveți undeva în pagină, cu toții jucând… principalul! Măiestria regizorală a lui Toma pare decupată din altă dimensiune. Vă jur, fraților, că dacă pe genericul acestui film n-ar scrie nimic românește, nu te-ar trage de mâneci acel ceva fonetic sau sintactic sau morfologic, ai jura, ai jura cu mâna pe Biblie că „ÎNTRE CHIN ȘI AMIN” e cel mai tare film din lume, care are deja șapte premii OSCAR. Ai mai jura că te abții să nu pui mâna pe un ciomag și să iei la bani mărunți toată șleahta filfizonilor și pițipoancelor mai tinere sau mai bătrâne de prin administrațiile culturale, cinematografice și necinematografice, găști ordinare de românași care împart, la județ ori la centru, saci cu bani din buget pentru fiecare pârț tras de o cunoștință, o pilă, un juriu, o agapă ori cine știe ce interes care aduce în menghina zilei doar cârdășie. Între chin și amin nu încape nimic altceva decât un OSCAR. Dar ca acesta să strălucească în vitrina plină de praf a conștiinței e nevoie de REEDUCARE, una total opusă celei care pune nu numai Piteștiul pe harta rușinii, e nevoie de conștiință supremă. Primul OSCAR care ar aduce lumina acasă, atunci când vine Dumnezeu să numere printre oameni.
Florian Silişteanu, Londra – 22 februarie 2020