# Interviu cu una dintre cele trei vânătoriţe din Argeş # Alina Chiriloiu are chiar și trofee obținute, în special la căpriori. De-a lungul timpului, vânătoarea a stârnit pasiuni şi în rândul reprezentantelor sexului frumos. La ora actuală, în Argeş avem doar trei femei vânător cu acte în regulă, înregistrate la AJVPS Argeş, după cum ne-a spus președintele acestei structuri, Constantin Istrătescu. Două vânătoriţe sunt din Curtea de Argeş, iar una din Piteşti şi este nimeni alta decât Alina Chiriloiu, soţia şefului Direcţiei Silvice Argeş, Armand Chiriloiu. Alina Chiriloiu este pasionată încă de mic copil de vânătoare, fiind chiar fiică de vânător. Şi-a cunoscut viitorul soţ în facultate, la Braşov, şi chiar vânătoarea a fost cea care i-a apropiat. În 1996, după ce a absolvit  Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, şi-a urmat soţul în Argeş şi timp de trei ani a fost profesoară de silvicultură la Grupul Şcolar Forestier din Curtea de Argeş. Apoi au apărut cei doi copii ai familiei, o fată şi un băiat care au acum 14, respectiv 10 ani, iar tânăra mămică nu a mai avut ocazia să pună puşca pe umăr şi să cutreiere pădurile în căutarea vânatului. Astăzi, Alina Chiriloiu este inginer la Ocolul Silvic Piteşti şi a acceptat cu amabilitate să ne vorbească despre înclinaţia sa către vânătoare şi despre trofeele câştigate.

# Când aţi descoperit că sunteţi pasionată de vânătoare?
– De mic copil am mers la vânătoare. Tata e vânător de când mă ştiu. Dar din trei surori, câte suntem, numai eu am moştenit pasiunea aceasta, vânătoarea.
# Mai aveţi vânători în familie?
– Surorile mele nu sunt. Soţul meu este vânător şi el, dar probabil că ştiţi lucrul acesta.
# Cât de important este faptul că sunteţi amândoi vânători?
– E important, pentru că trebuie să înţelegi o pasiune precum aceasta. Nu e uşor de înţeles. Şi prin intermediul vânătorii ne-am şi cunoscut mai bine în timpul facultăţii. Am fost colegi de facultate la Braşov. Am făcut silvicultura amândoi. Eu sunt de fel din Timişoara, iar soţul meu e de lângă Curtea de Argeş. Ne-am întâlnit la facultate la Braşov, am fost colegi de an. Am mers împreună la vânătoare şi aşa am ajuns să ne cunoaştem mai bine.

„M-am obișnuit cu carnea de vânat de mică”

# Vă place să gătiţi şi carne de vânat?
– Da, sigur. Dacă am, de ce să nu gătesc?
# Obişnuiţi să mâncaţi carne de vânat?
– Da, bineînţeles. Are un gust mai aparte, e un pic mai uscată decât carnea normală, dar este foarte bună.
# Ce carne de vânat aţi mâncat până acum şi care vi se pare cea mai gustoasă?
– Depinde în ce fel este gătită. Este foarte gustoasă o friptură de căprior, un iepure la ceaun sau o supă de fazan, dar şi un piept de raţă. Depinde cum îl găteşti. Vânatul este foarte bun, pentru că are fibra foarte concentrată. Dar are un gust specific şi nu oricărui om îi place. Tata fiind vânător încă din anii ‚70, m-am obişnuit cu carnea de vânat de mică şi îmi place. Nu am mâncat până acum preparate din carne de urs, am mâncat în schimb mistreţ.

„Ca vânat mare am doar căpriori”

# Am înţeles că aveţi şi trofee de vânătoare.
– Trofeele, de obicei, se referă la vânatul mare. Eu, ca vânat mare, am doar căpriori. Altceva nu am împuşcat din speciile mari de vânat. La câmpie nici nu prea sunt, în zona de unde sunt părinţii mei. Nu se găseşte mistreţ, lopătar sau alte specii de vânat mare. Dar aşa, dintre speciile de interes vânătoresc, am împuşcat vulpi, iepuri, raţe, fazani. Dar nu se consideră trofee, pentru că e vânat mic. Adică nu ai ce să expui în casă, să spui: „Uite este trofeul împuşcat de mine”.
# În ce zonă a Argeşului vă place să vânaţi?
– Eu am vânat mai mult în Timiş, în fondul de vânătoare unde a fost şi este membru tatăl meu. Aici, în Argeş, din păcate nu am ajuns şi nici nu cred că o să am, cât de curând, timp să merg. Atunci când m-am căsătorit, am mers o singură dată la o vânătoare de mistreţi şi de atunci nu am mai ajuns, pentru că au intervenit copiii, familia. Au fost şi câţiva ani în care soţul meu a lucrat la Bucureşti şi am fost singură cu copiii. A fost foarte greu şi nu s-a putut. Vânătoarea necesită mult timp, ca să poţi umbla, să vezi vânatul. În Argeş încă nu am ajuns să vânez, pentru că nu am avut timp.

„Nu am un animal preferat. Îmi place să vânez fazani, dar și rațe”

# Aveţi o specie de vânat preferată?
– Orice vânătoare e frumoasă. Şi vânătoarea la munte e frumoasă, dar e frumoasă şi vânătoarea la câmpie. Eu fiind de la câmpie, îmi place mai mult vânătoarea de la câmpie. Nu am un animal preferat. Şi la fazani îmi place. Şi la raţe, să aştepţi seara să vină raţele să se aşeze pe lac. Fiecare vânătoare are frumuseţea ei. Cel mai important e să înţelegi sensul vânătorii, nu doar să mergi, îl împuşti şi gata. Vânătoarea nu reprezintă doar împuşcarea vânatului. Este un sport foarte frumos din punctul meu de vedere şi merită practicat de la A la Z. Adică cu tot ceea ce implică vânatul, inclusiv să-i pui hrană iarna şi să-l urmăreşti. Vânătoarea în sine este foarte frumoasă.
# Sunt multe femei în ţara noastră care practică vânătoarea?
– Nu ştiu exact să vă spun. La Timişoara, când eram încă în judeţul Timiş, parcă eram patru sau cinci femei vânător. În ţară, nu ştiu. Dar sunt oricum. Nu foarte multe.
# Pe fondul scandalului generat de existenţa câinilor vagabonzi, vă pun o întrebare mai delicată. Deşi, de obicei le vânaţi, sunteţi totuşi o iubitoare de animale?
– Mie îmi plac foarte mult animalele. Tata a crescut şi a dresat singur câinii săi de vânătoare. Niciodată nu a cumpărat un câine dresat. Şi sunt obişnuită, am crescut cu câini în curte. Dar sunt de acord cu câinii pe care omul şi-i creşte şi îngrijeşte la el în curte sau în casă. Nu câinii care sunt pe stradă şi care pun în pericol sănătatea noastră şi a copiilor noştri. Copiii mei merg la şcoală pe jos, vin de la şcoală tot pe jos. Trec pe lângă Monte Carlo (restaurant în zona Trivale, unde locuiesc soții Chiriloiu, n.red.), pe unde e o haită de vreo opt câini care sunt foarte mari. Ştiu că sunt foarte multe ONG-uri cu protecţia animalelor. Şi eu sunt de acord că sunt şi ele un suflet, dar dacă un om semnează pentru un câine să îl ia în custodie, să-l ia, nu să-l lase în stradă. În orice ţară civilizată nu vezi câini pe stradă. Fiecare are grijă de câinele lui. Nu ai avut grijă, eşti amendat. La noi nu se întâmplă aşa ceva. Trebuie să se facă ceva în privinţa câinilor. Nu neapărat eutanasierea, că, totuşi, câinele e şi el un suflet şi este foarte deştept ca animal. Sunt rase de câini folosite la vânătoare. Este un animal care înţelege foarte multe lucruri. E lângă tine de foarte multe ori şi nu-ţi cere nimic, dar aleşii noştri trebuie să hotărască ce şi cum, să găsească totuşi o soluţie de compromis.
Iustina HARCO-BURCEA