# CONVORBIRI NECONVENŢIONALE CU ACAD. GHEORGHE PĂUN

# Omul…. “Ce animal sunt?”, vă întrebați undeva. Ființa supremă pe planetă? Cugetătorul? Căutătorul? Iscoditorul? Născocitorul? Izvorât din evoluția firească a materiei? Creație divină? Ce ziceți?
– De şapte ori DA, pentru primele şapte întrebări… Deloc de dragul paradoxului (sau a magicei cifre). Un boţ de lut, creat-însufleţit de Domnul pentru a stăpâni Pământul. Începând stăpânirea asta prin a da nume (ce forţă!), continuând-o prin mirare-curiozitate, desăvârşind-o (lasă că niciodată nu va fi astfel – din fericire) prin născocire şi cugetare. Un Homo Sapiens, nimic mai mult – şi nimic mai puţin. (Nu-mi permit să fiu modest într-un interviu neconvenţional de numai 48 de rânduri…)
# Și unde ar putea să ajungă – în formă și structură, în lucrul din univers, în penetrarea necunoscutului?
– Specia, mai departe decât poate oricine să prezică, s-au făcut mulţi de râs prezicând că ceva „nu se poate”. Riscant de departe. Se sparie gândul… Fiecare omuleţ, oricât ar fi el de sapiens, până la nivelul maxim personal de incompetenţă (principiul lui Peter, generalizat cam abuziv aici). Există limite scrise în gramatica lumii, există limite scrise în genele fiecăruia. Fluturii ajung mai departe decât furnicile, pe care dintre ei mizăm? Metafora vine de la profesorul Marcus, întrebarea e a mea (și ar fi politically incorect să-i căutăm un răspuns…).
# Recunoașteți că faceți parte din tagma născocitorilor și încă a celor mai performanți? Că ați spart plafonul neputinței, că ați pătruns cu mintea și înțelepciunea acolo unde nu ajunsese niciun pământean? Și ne-ați demonstrat că imposibilul nu există?
– Răspund doar la prima întrebare, prin celelalte îmi puneţi  în seamă mai mult decât pot duce, mai mult decât merit.
Născocitor? Recunosc, dar nu e nimic special, asta este scris în fişa postului unui matematician de cercetare „pură”. Nu prea există aşa ceva, cercetare sau matematică pură adică, dar să admitem. Iar dacă în gene ţi s-a pus suficientă predispoziţie ludică şi în horoscop suficient noroc (accentuez pe „şi”), totul devine joc. Mod de a fi. Respirare. Lucru, nu muncă. O şansă, un privilegiu, un zbor. Am mai spus-o şi cu alte prilejuri: când eram mic mă rugam pentru „sănătate, pace, minte bună şi noroc”, iar rugăciunile copiilor sunt plăcute Celui de Sus…
# Și v-ați oprit? Și mai sus nu se mai poate?
– Nu m-am oprit (încă), am încetinit. Se poate şi mai sus, se poate şi mai departe, dar… vine-o vreme, vine-o vamă, vine, cheamă… Am fost fluture, am fost furnică – şi, mai ales, am crescut fluturi şi furnici, din Canada până în China am făcut-o, vor ajunge ei/ele mai sus şi mai departe. Cred că e o componentă a înţelepciunii (pe care greu o învăţăm) să ştii când să-i laşi pe alţii în locul tău. (Ca să fiu ceva mai specific: calculul „meu” celular, sistemele P, este deja matur, stabilizat, importante sunt acum aplicaţiile. Le fac alţii, din Canada până în China, mai pricepuţi, aici se cer multe competenţe pe care nu le am, eu doar încerc să „catalizez” – la nivel organizatoric, editorial, socio-psihologic dacă se poate spune aşa).
# Vă consumați acum energiile pe straturi orizontale – poezie, eseuri, romane, cronici, memorii, aforisme, editoriale, publicistică, alte creații din alte domenii decât cel matematic-informațional?
– Orizontal – vertical… E o diversiune aici, n-o accept pentru că sugerează o ordine în sine (de valoare-importanţă-stimabilitate). O teoremă e la fel de autobiografică precum un poem, am încercat să mă exprim, să fiu sincer în ambele direcţii, doar aparent ortogonale (vedeţi şi spusele confratelui Ion Barbu/Dan Barbilian – „confrate” trebuie neapărat scris cu italice!) Mai alintându-mă, mai în serios, cred că cea mai pregnantă realizare a mea de până acum este introducerea jocului de GO în România. Pot detalia, despre GO pot vorbi o zi lungă. Sper sincer, fără alint de data asta, că revista Curtea de la Argeş să-i ia locul în ierarhie. Cultură = identitate, iar vremurile sunt dramatice la acest capitol, fără să fim cu adevărat conştienţi de urgenţa şi amploarea pericolului. Se ard din nou biblioteci, se dărâmă biserici şi monumente. Cu dinamită prin Kosovo şi Palmira, cu TV-ul, ism-ele, discriminările pozitive mai peste tot, din răsputeri de-a lungul Dunării, din Pădurea Neagră până la Marea Neagră (ciudată coincidenţă…). Devin patetic, mă opresc, cu permisiunea dumneavoastră, trimit la citirea revistei.
(Prof. Marin Ioniţă)