Instituția prefectului este veche și tradițională în administrația publică din România, întâlnită în Muntenia și Moldova încă înainte de Unirea Principatelor din 1859. Este adevărat că cei care o reprezentau purtau o altă denumire, așa-zișii „ispravnici de județe” sau „ispravnici administrativi”. După realizarea Unirii Principatelor au survenit modificări de esență în administrația țărilor române, impuse de consolidarea unității statale și modernizării structurii administrative. Prima apariție a instituției prefectului ca atare în administrația societății românești datează din a doua jumătate a secolului XIX, fiind consacrată prin Legea pentru înființarea consiliilor județene, din 2 aprilie 1864 și Legea comunală din 1 aprilie 1864, inspirate după modelul francez al timpului.
Prefectul era numit prin decret regal începând din 1925
Prin legea din 1864 se organizează pentru prima dată administrația județelor țării. Județul nu era numai o subdiviziune administrativă a statului, ci și o persoană juridică investită cu o anumită putere politică și drepturi patrimoniale. Instituția Prefectului, prin Legea din 1 martie 1883, care modifica prevederile legii din 1864 și a celei din martie 1872, suferă o restrângere a atribuțiilor care-i reveneau prefectului, el nemaifiind decât „agent executor al deciziunilor consiliului și comitetului, pe care le încredințează prezidentului comitetului permanent. Prefectul trebuie să-i dea acestuia concursul necesar”. Prin Legea din 1 noiembrie 1892 privind organizarea autorităților administrative exterioare, dependente de Ministerul de Interne și fixarea circumscripțiunilor administrative, instituția prefectului era abilitată cu atribuții care conturau deplin această funcție. Se precizează în lege că „în capul fiecărui județ este câte un prefect”, „numit prin decret regal, la recomandarea Ministrului de Interne” și „reprezintă puterea executivă în toată circumscripțiunea supusă administrațiunii sale”. În Legea de unificare administrativă din 1925 instituția prefectului era tratată ca reprezentând autoritatea centrală, având atribuții de control. Prefectul era numit prin decret regal, în urma propunerii Ministrului de Interne. Pentru a putea fi numit prefect, pe lângă condițiile generale cerute funcționarilor publici, candidatul trebuia să aibă 30 de ani împliniți și să posede diploma unei școli superioare recunoscute de stat, în afara celor care au funcționat în această funcție cel puțin un an.
Din 1936, prefectul era și șeful poliției și jandarmeriei
Legea pentru organizarea administrației din 1929 este prima care delimitează autoritățile colectivităților alese de cele numite. Prefectul nu mai este șeful administrației județene, fiind „reprezentant al guvernului”. El exercită „controlul și supravegherea tuturor administrațiilor locale”. În calitate de delegat al autorității centrale el reprezenta guvernul și puterea executivă. Legea aduce în planul vieții administrative a țării o nouă instituție – comisia administrativă a județului, al cărei președinte era prefectul. Legea administrativă din 27.03.1936 conferă prefectului un rol deosebit de important ca șef al administrației județene, care supraveghea toate așezămintele culturale și serviciile publice. Era de asemenea șeful poliției și jandarmeriei. Prin Legea administrativă din 1938 se desființează administrația autonomă a județului, înființându-se ținutul, județul rămânând numai o circumscripție în care funcționează serviciile exterioare ale ministerelor. Prefectul devine funcționar de carieră, numit prin decret regal și are dreptul de a numi primarii din comunele rurale și urbane nereședință și de a desemna membrii de drept în consiliul comunal. În perioada 1940 – 1944, în baza Decretului lege din 21.09.1940, se revine la instituția prefectului ca funcționar public și la comună și județ ca unități administrativ teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu. Prefectul își menține rolul de reprezentant al guvernului.
După anul 1944 legiuirile ce au urmat au desființat instituția prefectului
După anul 1944 legiuirile ce au urmat au desființat instituția prefectului, aceasta fiind repusă în locul și rolul ce i se cuvin după decembrie 1989.
Prin Legea nr 5/1990 privind administrația județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, până la organizarea alegerilor generale se readuce în viața administrativă a țării instituția prefecturii ca „organ al administrației de stat cu competență generală”, compusă din: 1 prefect, 2 subprefecți, 1 secretar și 7 membrii. Legea stabilea atât modul de organizare cât și atribuțiile acestei instituții. Constituția României, adoptată de Parlament și aprobată prin referendum în decembrie 1991, repune instituția prefectului pe noi principii organizatorice și funcționale, pornind de la tradițiile românești în materie. Prefectul, conform prevederilor Constituției, ale Legii nr 69/1991 și apoi ale Legii nr.215/2001, privind administrația publică locală, este o instituție care reprezintă Guvernul pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlate autorități locale în județ. Modificarea statutului prefectului în reglementarea legală s-a produs în anul 2004, o dată cu apariția Legii nr. 340/2004 – Legea Prefectului și apoi prin modificarea din 2005 prin OUG nr 179/2005 pentru modificarea Legii 340/2004, care statuează: „prefectul și subprefectul fac parte din categoria înalților funcționari publici”. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Acesta numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea Ministerului Administrației și Internelor.
Lista prefecților județului Argeș
Prefecții din trecut: 1859 – Teodor Brătianu, Enache Dumitrescu, P. Orbescu, Alecu Petrescu, Căpitan Mateescu, Daniil Chirițescu, N. Viișoreanu, Daniil Chirițescu, Vasile Hiotu, Toma Furduescu, C. Cotescu, N. Gorovei.
După apariția Legii pentru înființarea consiliilor județene, din 2 aprilie 1864: Constantin Vărzaru, Daniil Chirițescu, I. Văcărescu, P. Sevescu, Pantazi Ghica, N. Viișoreanu, M. Slăvescu, Al. Constinescu, A.T. Zisu, I.P. Olănescu, Ant. Guciu, M. Vasilescu, Daniil Chirițescu, C. Racoviță, Ap. D. Aricescu, M. Poenaru Bordea, C. Racoviță, M.N. Negulescu, Paul Stătescu, Col. A. Budișteanu, G. Boianu, Scarlat Trăsnea, G. Micescu, Mihail Negulescu, Matei Petrescu, Al. Chirculescu, Daniil Chirițescu, Gh. Hagiescu, D. Vera, Nicu Manu, I. Comănescu, Nicu Manu, Haralamb Fundățeanu, Gr. Giani, M. Manolescu, Ion Comăneanu, N. Brânzău, N.D. Popescu, Ion P. Comăneanu, Caton Leca, Victor Bilciurescu, M. Căprescu, Nicolae Brânzău, N.L. Kostachi, N. Kercea, N.D. Popescu, Grigore Teodorescu, N. Brânzău, Honoriu Bănescu, Gh. Carapancea, P. Petrescu, Dimitrie Dima, Puricescu Grigore, Honortiiu Bădescu, Col. Gh. Iordăchescu, Rădulescu Ovidiu, Mihail Păunescu, Ioanicescu Nicolae, Armand Călinescu, Nicolae Rîznoveanu, Mihail Priboianu, Ion Rădulescu, Leonida Gatovschi, Ion Rădulescu, Ion D. Ghinescu, Spiridon Emanoil, Col. Camenița Petre, Spiridon Emanoil, Col. Berea Alexandru, Georgescu Mihail, Col. Zărnescu C. Ioan, Col. Cerchez Traian, Popescu Constantin, lt.col.rez. Porunțiu Emil, lt.col. Guma Nicolae, av. Simionescu Teodor, col. Guma Nicolae, av. Simionescu Teodor, I.R. Cîrstocea, av. Chiriac Constantin, Constantin Nicolae.
După decembrie 1989: Olteanu Nicolae, Cîrstoiu Ion, Nițu Vasile, Nicolescu Constantin, Teodorescu Aurel, Toader Marin, Tămagă Constantin, Teodorescu Cătălin, Cîrstoiu Ion, Popa Ion, Proca Marcel, Davidescu Gheorghe, Ciprian Berevoianu, Cristian Soare, Mihail Adrian Oprescu, Cristian Soare, Emilian Dragnea.
0 Comentarii