Din ce în ce mai mulți sunt cei care au rude sau prieteni care s-au stins din cauza COVID-ului. Suferința este și mai mare atunci când nu poți să fii alături de cel drag în ultimele clipe. O astfel de poveste ne-o spune Liliana Călugăru, din Ștefănești, care și-a pierdut mama pe 27 noiembrie a.c.
Elena Vizitiu avea 79 de ani, împliniți de mai bine de o lună, și a murit la Spitalul Județean de Urgență Pitești, etajul 8, Secția Medicală I, unde era internată cu COVID-19 din 25 noiembrie. În certificatul medical constatator se notează că insuficiența respiratorie este ceea ce a provocat decesul ei. Femeia a fost diagnosticată cu SARS-COV-2, însă mai suferea și de alte afecțiuni de natură cardiacă, iar în urmă cu trei ani a avut un edem pulmonar.
Liliana Călugăru spune că mama ei nu avea simptome specifice coronavirusului înainte de a fi dusă la spital, era slăbită însă. Fiica răposatei se întreabă de ce aceasta nu a fost transferată într-o secție pentru bolnavii COVID sau într-o secție de Terapie Intensivă după ce a primit diagnosticul pozitiv. Nemulțumirile femeii sunt legate și de modul în care a fost tratată și ajutată mama ei în ultimele clipe de viață de către personalul medical. De asemenea, ea povestește agonia prin care a trecut în ziua de 27 noiembrie, când a sunat în repetate rânduri la spital, rugându-le pe asistente să-i verifice mama, care nu răspundea la telefon.

Liliana Călugăru: „Accept, până la urmă, și infecția cu COVID, dar nu accept condițiile inumane și comportamentul celor de acolo”

„I-au făcut testul, au scos-o pozitivă, cum se scoate toată lumea, în special bătrânii. Stând de vorbă cu medicii, mi-au spus că nu Covid-ul i-ar face probleme mamei, ci inima. Am acceptat și COVID și tot. Dacă era problema să fie pozitivă și să fie infectată cu COVID, mi se părea normal și corect să fi mers la Terapia Intensivă a Spitalului Județean COVID, la aceea mobilă ( TIR-ul de Anestezie Terapie Intensivă, n.red). Deci, problema s-a ridicat din punct de vedere cardiologic. În prima seară când am dus-o acolo, mie nu mi-au dat voie să merg la ea. În prima seară a mestecat o pastilă, pentru că nu i-a dat nimeni un pahar cu apă; eu eram în parcare, așteptam, i-am spus că n-o să plec până nu știu că e ok. Nu i-au dat un pahar cu apă să înghită o pastilă. Asta nu a fost nimic. Am sunat la asistente și le-am spus să îi ducă apă până îi aduc eu sau să coboare cineva să le dau eu apă. Nu eram niște amărâți. A doua zi am sunat-o pe telefonul ei, pe care îl avea la ea. Am întrebat-o ce face, știam că respiră greu. Ei îi era rău de vreo două săptămâni. Eu, până să o duc la spital, am sunat medicul, să întreb cum se face. COVID nu avea de unde să ia, pentru că noi nu am avut și ea din martie, de când a început pandemia, nu a vrut să iasă, pentru că i-a fost foarte frică. Accept, până la urmă, și infecția cu COVID, dar nu accept condițiile inumane și comportamentul celor de acolo.
În a doua zi am întrebat-o ce face, dacă este totul în regulă, am înțeles faptul că sunt foarte mulți bolnavi, personalul este puțin și nu se pot împărți. Mă pun în pielea lor, parțial, și zic da, așa este. Dar nu toată lumea este muribundă acolo. Am cerut iar detalii medicului. Mi-a spus că dacă inima ne ajută, merge mai departe. Toată lumea punea problema cardiologică, nicidecum a simptomelor coronavirusului sau complicațiilor date de coronavirus. Nimeni nu pomenea, a fost o singură dată când s-a pomenit, în rest se punea totul pe seama inimii.”

Despre condițiile din salon: „Mama a urinat în cana pe care i-o duseseră să bea apă, s-a târât până la chiuvetă, a aruncat urina în chiuvetă și cana în coș”

„I-au pus o perfuzie, bineînțeles că au lăsat-o, perfuzia s-a terminat, a mers în gol, a început să iasă sânge pe mână, pe lângă branulă. Nu avea cine să vină la ea, nu se putea da jos din pat. Iar am sunat, iar m-au respins, iar sunam și la un moment dat le-am spus: «Duceți-vă la ea, îi curge sânge de la branulă». Trecem și peste asta, n-a fost nimic. I-am trimis schimburi, pijamale și apă și, pentru că nu mai putea să mai mănânce, ele au băgat-o că, vezi Doamne, este răsfățată și nu vrea să mănânce. Le-am spus: «Doamnă, una este să nu vrei să mănânci, alta este să nu poți să mănânci!». Îi trimisesem niște fructe și le-am rugat frumos, dacă pot, să îi dea, nu să îi dea cu mâna. Dacă nu poate să-și curețe o clementină sau o mandarină, le-am rugat din suflet să îi curețe și să o lase acolo. N-a fost nimic. S-au dus. Până la urmă, a venit o infirmieră și a schimbat-o. Am sunat la asistenta-șefă, a țipat la mine și a zis că mama nu este singurul bolnav, că au 40 de bolnavi. De acord, nu am nimic împotrivă.
A venit seara… Neputându-se da jos din pat, neavând acea toaletă mobilă, pe care ar fi normal să o aibă fiecare spital, fiecare salon… Nu avem toalete în secolul XXI într-un salon! Noi, având acasă așa ceva, bineînțeles că am luat hotărârea să îi duc rolatorul, bastonul cu care se deplasa ea și acea toaletă mobilă. Până să ajung eu cu acea toaletă mobilă, a încercat să cheme pe cineva, pentru că ea nu se mai putea da jos din pat, era foarte slăbită, avea nevoie de însoțitor. I-am rugat să mă lase, asumându-mi orice risc. Dădeam declarație pe proprie răspundere și îmi asumam orice risc, să îmi dea voie să merg să stau lângă ea, să pot să o ajut, ca să nu le mai deranjez pe dumnealor, erau foarte frustrate și deranjate. Până să ajungă scaunul ei acolo, mama a urinat în cana pe care i-o duseseră să bea apă, s-a târât până la chiuvetă, a aruncat urina în chiuvetă și cana în coș. Una dintre asistente mi-a spus că poate nu mai judecă. Mama mea judeca mai bine decât ele. Dacă nu judeca, mama mea nu mai știa să mă sune și să îmi spună anumite chestii. N-a fost nimic nici asta, am trecut peste. I-am spus: «Mama, ți-am trimis scăunelul tău, îl ții lângă tine, încerci să te dai jos din pat și te duci și îți faci ce ai de făcut. Sunt infirmiere, de aceea plătim asigurări, să aibă grijă de voi toți, de la cap la cap»”.

„Ultimele ei cuvinte au fost: «Mama, eu o să mor, ia-mă acasă, că o să mor!»”

„În ziua în care a murit (27 noiembrie a.c.), am vorbit dimineața cu mama, la 8 și ceva, mi-a spus că este tot așa. La ora 10 și ceva eram în drum spre spital, mai aveam foarte puțin și ajungeam, să îi duc 2 baxuri de apă, schimburi, tot ce îi trebuia ei, să fiu sigură că avea tot ce îi trebuia lângă ea. La ora 10 și ceva mi-a spus că este foarte rău, se înecase în tuse, nu mai putea să mai respire bine. Mi-a spus că este foarte rău. Ultimele ei cuvinte au fost: «Mama, eu o să mor, ia-mă acasă, că o să mor».
Normal, am început din nou cu telefoane, i-am amenințat, le-am spus că o să chem presa, procuratura, chem pe toată lumea. Într-adevăr, i-am amenințat. Au zis să îi las deocamdată în pace, că ei mută niște bolnavi și nu pot sta numai de mama mea. I-am spus: «Doamnă, duceți-vă la ea, îi este foarte rău». Venea o infirmieră jos, le lua bagajul. Am încercat să o sun pe mama să văd dacă a ajuns totul la ea și dacă este în regulă și au început telefoanele. Am sunat încontinuu, am avut 25 de apeluri către Spitalul Județean. Sunam la asistente, nu-mi răspundeau, îmi spuneau că își scoate masca de pe față. «Ok, nu răspunde la telefon, bănuiesc că n-ați legat-o…». L-am sunat pe doctorul ei, l-am rugat să mai îmi spună încă o dată despre starea ei, am reușit să vorbesc cu el și i-am spus să nu cumva să o fi legat de mâini! Indiferent de situație, și la morgă dacă mă voi duce, o să cer să îmi desfacă mâinile și să le văd și îmi dau seama. A zis: «Nu, doamnă, pacienții se leagă numai când hotărăsc eu!». I-am zis: «Eu nu am de unde să știu ce hotărâți, problema e că nu îmi răspunde la telefon». De la ora 10 până la ora 16 încontinuu răspundeau și spuneau: «Iar ești dumneata!». «Da, v-am spus să vă duceți la mama, pentru că este grav bolnavă, mama moare!». A țipat la mine și a zis «nu moare nimeni, stai liniștită!».
Mama n-a mai vorbit. A încercat să sune la ora 12:34, m-a sunat, n-a reușit să mai vorbească cu mine. Am țipat «mama, mama», n-a reușit să mai răspundă sub nicio formă. Mi-am dat seama. De la 12 până la 16:30 am sunat încontinuu la spital. Îmi răspundeau când și când. Le spuneam că mama este foarte rău, nu le-a interesat absolut nimic. La ora 16 și un sfert aproximativ, mi-a răspuns într-un final o asistentă, mi-a spus să sun mai târziu, pentru că mama este foarte grav. Medicul de gardă este la ea și să revin mai târziu. Bineînțeles că n-am mai apucat. Am sunat încontinuu, iar nu mi-au răspuns. La ora 17 fără 5 mi s-a adus la cunoștință că a decedat.
Ceva nu merge și nu se leagă. După înmormântare, după oboseala pe care am acumulat-o, nu am fost foarte atentă ce s-a întâmplat și ce era scris pe certificatul constatator. Eu de-abia aseară, citind cu atenție, am reușit să fac poză la certificatul constatator şi am văzut că decesul a fost constatat la ora 15:10. La ora 16 și ceva, asistenta mi-a spus că este grav și că este medicul de gardă la ea. Nu știu cine a fost, nu s-a recomandat. Eu m-am recomandat de fiecare dată, cu nume și ce calitate aveam față de mama. La 15:10 s-a constatat decesul. Mama mea a murit atunci, când a vrut să mă sune, a fost ultimul ei zvâc de viață, deci în jur de ora 13.
Ei nu au trecut pe la ea, ei constată decesul la 15, la 16 și ceva îmi spun că mama este grav, dar mama era deja moartă, din moment ce au declarat în certificat că era moartă la 15. Imaginați-vă cum a murit mama… Am văzut-o la morgă cu gâtul strâmb, într-o parte. Înseamnă că aia a fost ultima mișcare și a rămas țeapănă când au găsit-o ei. Imaginați-vă coșmarul pe care îl voi trăi eu toată viața, pentru că am lăsat-o acolo, că n-a fost nimeni să îi dea o cană cu apă. Însetată. Asta cerea în ultimul timp, numai apă. Imaginați-vă ce este și ce va fi în sufletul meu de acum încolo și în sufletul lor nimic”, a povestit, cu lacrimi, fiica îndurerată.

Citește și Dr. Gabriel Copciag, directorul medical de la Spitalul Judeţean Argeş: „Paturile destinate Covid sunt ocupate 100%. Lumea din exterior nu înţelege cât de gravă este situaţia”

Citește și Containere modulare pentru triajul pacienților- instalate la Spitalul Județean și la Pediatrie

Citește și După tată, asistenta de la Spitalul Judeţean şi-a pierdut şi mama, răpusă tot de Covid

Citește și Ginecologii cu cabinete private au motiv de tristeţe! / În sfârşit, Spitalul Judeţean Argeş a instalat un ecograf în ambulatoriu

„Le-am lăsat toaleta mobilă, au zis că nu au decât o toaletă mobilă pe toată secția”

„Voi face demersuri. Nu mi-au dat niciun răspuns la ceea ce le-am cerut. Le-am cerut tratament, nu mi-au spus. O să fac demersuri către directorul spitalului, să îmi dea copie după fișa ei, să văd ce tratament a urmat. De ce n-a dus-o la spital COVID, dacă avea COVID? Pentru că nu știu sigur dacă a avut. Accept și chestia cu COVID-ul, dar de ce în condițiile astea să lași un om să moară ca un câine? Bănuiesc că nu erau toți cei 40 de pacienți în faza în care era mama. Când vezi un muribund, încerci. Nu există buton de panică, toaletă, nu există cineva care să le dea un pahar cu apă. Așa cum au murit atâția și atâția de câteva luni. (…) De ce îmi spuneau tot timpul «iar dumneata»? Da, iar eu, pentru că este mama. De ce să nu fii om? Atât voiam să îi dea, o gură de apă. Cerea apă încontinuu, mi-a spus că are limba crăpată de sete, nu mai putea să coboare să ia un păhărel cu apă. Le-am dus baxuri de apă, să dea tuturor bolnavilor care nu au și cărora nu le aduce nimeni. Le-am lăsat lor rolatorul, le-am zis să-l dea bolnavilor care nu au. Le-am lăsat toaleta mobilă, au zis că nu au decât o toaletă mobilă pe toată secția. Unde sunt banii pe care îi plătim la asigurări medicale, unde sunt taxele pe care le plătim? Cum și cât să mai răbdăm? (…) Știam că, într-un final, mama se va duce. Boala ei evolua în așa fel. Eu am dus-o la spital pentru că am mai crezut într-o șansă. Până atunci am îngrijit-o acasă cu perfuzii, cu vitamine, pentru că nu mai mânca și am zis să nu o las să pice. Faptul că nu aveam oxigen să îi dau a fost singurul lucru care m-a împins să o duc la spital. În rest, nimic altceva, pentru că știam care va fi evoluția și știam că va veni în sicriu, în sac și așa a venit. Demnitatea ei, rugămintea ei să nu o îngropăm în sac și s-a ales praful! De ce? Pentru că așa vor ei. Nu le mai spun medici de acum încolo. Sunt și excepții. De ce în Spitalul Militar se poate și în Spitalul Județean nu se poate? Ultima internare am avut-o cu ea în Spitalul Militar. Ireproșabil. De ce acolo se poate, de ce acolo medicii, asistentele și infirmierele sunt oameni? Nu au depus toți același jurământ sau civilii sunt diferiți de cei militari? Vreau să știu și eu de ce au procedat așa. Știau că este în vârstă și bolnavă și va muri? Un răspuns vreau. Accept, să presupunem că a avut coronavirus, toţi o să-l avem, dar nu accept faptul că mă anunți la 17 că a murit și pe certificatul contatator scrie 15. Să dea socoteală pentru ce au făcut! O să merg în audiență să văd cine a fost de serviciu în acea zi. Știu că o să zică că e pandemie și nu mă poate primi. Merg și la prefect, și la poliție, și la procuratură, la televiziune. Durerea mea poate va fi ascultată de cineva. Măcar să mor cu conștiința împăcată că am încercat să o apăr”, a încheiat, emoționată, Liliana Călugăru.

Directorul medical Gabriel Copciag: „Nu a fost un caz singular. Aşa spune legea: în cazul în care nu sunt locuri, bolnavii pot rămâne pe loc la pavilionul de suspecţi până li se găsesc locuri”

Despre aceste nemulțumiri am reușit să vorbim pe scurt cu doctorul Gabriel Copciag, care este directorul medical al SJU Pitești.
„În această secție, la etajul 8, unde sunt suspecți, sunt în continuare rămași bolnavii în tratament pentru COVID, pentru că nu au mai avut locuri în altă parte și li se administrează tratamentul acolo. Sunt îngrijiți de doctorii de la Secția Medicală, după ce au făcut consultul cu medicii infecționiști și au rămas pe loc. Acum erau 24 de bolnavi, care necesită toți îngrijiri și nu au putut fi duși în alte secții, pentru că nu au mai avut locuri și nu au avut oxigen. Acolo au avut oxigen. Nu a fost un caz singular. Așa spune legea: în cazul în care nu sunt locuri, bolnavii pot rămâne pe loc la pavilionul de suspecți până li se găsesc locuri”, a spus dr. Copciag referitor la faptul că Elena Vizitiu nu a fost mutată la o altă secție, având în vedere diagnosticul său.
Referitor la lipsa toaletelor în saloane și la lipsa butonului de urgență prin care un bolnav poate anunța personalul medical atunci când îi este rău, dr. Copciag a spus: „Da, nu există toaletă în salon, dar bolnavul poate să facă la ploscă, la pampers. În situația asta, actuală, nu avem nicăieri salon cu toaletă pentru fiecare, la nenorocirile care sunt și la criza de locuri și de oxigen. Nu avem cum să obținem lucrul asta”.
Doctorul Gabriel Copciag a mai ținut să precizeze că „bolnava respectivă nu a fost uitată pe o secție fără tratament. Asta este situația actuală. Suntem într-un val mare care vine peste noi acum și vă dați seama că prima cerință este să avem o priză de oxigen care să ne asigure un debit corespunzător. Asta este prima prioritate în această boală”.

„Conform legislaţiei actuale, familia se anunţă la 2 ore după deces şi de aceea se ţine şi în salon încă 2 ore”

Una dintre nelămuririle aparținătorilor persoanei decedate este de ce la ora 16:16 fiicei i s-a spus că mama sa este în stare gravă, când, de fapt, ea era moartă de la ora 15:10, iar decesul i-a fost anunțat la 16:55? „Într-adevăr, ora decesului este 15:10 și ora când a fost anunțată familia este 16:55, deoarece, conform legislației actuale, familia se anunță la 2 ore după deces și de aceea se ține și în salon încă 2 ore, nu se duce la morgă, pentru că au mai fost cazuri în care a fost moarte clinică, și-au mai revenit. Nu se anunță familia decât după trecerea acestui interval. I s-a găsit și foaia, este 15:10 ora decesului, este buletin de confirmare, este decedată de covid. Am vorbit cu d-na doctor de acolo, am sunat și am verificat. Probabil, când a sunat ea (fiica, la 16:16, n. red.) și a răspuns cineva și i-a spus că starea generală e gravă, nu putea să spună, conform legii, că este decedată. Nu știi când mai sunt situații de reversibilitate”, a mai explicat dr. Copciag.