Dincolo de gazon. Augustin Eduard – o viaţă în slujba clubului FC Argeş. „Am debutat într-un meci în care la Craiova juca Balaci, iar noi îl aveam pe magnificul Dobrin”

Când vorbești despre FC Argeș, nu poți să nu te gândești la jucătorii care au scris pagini frumoase din istoria acestui club. Printre cei care au pus din plin umărul la performanțele grupării din Trivale, în anii 1980, se numără și Augustin Eduard. În vârstă de 62 de ani, acesta trudește și astăzi pentru marea sa iubire, FC Argeș. Este antrenor în cadrul clubului, pregătind o grupă de juniori.

„Sunt antrenor cu o activitate neîntreruptă din anul 1995, aici, la FC Argeș, la Centrul de copii și juniori. Am fost o perioadă antrenor și la echipa de seniori”, ne-a spus, pentru început, fostul fotbalist.
Apoi, preț de o oră, am deschis împreună cufărul cu amintiri nestemate. Acelea care ne amintesc că viața este scurtă, dar ele sunt eterne.
Sau, așa cum spunea criticul literar Garabet Ibrăileanu, una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, “Amintirile reprezintă muzica ce ne vine de undeva de dincolo de orizont”.

„Am jucat titular în toată cariera”

Domnule Eduard, destinul dumneavoastră se confundă cu FC Argeș. Cum comentați situația actuală a echipei?

– Echipa se află pe o pantă ascendentă, iar acest lucru nu poate decât să ne bucure. Din punctul meu de vedere, FC Argeș are, la ora actuală, cel mai bun lot din Liga 2. Urmăresc toate meciurile echipei, nu-mi scapă niciunul. Sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă la seniori și pot spune că am încredere în conducerea clubului.

Vă rog să-mi vorbiți despre primii pași în fotbal.

– Se întâmpla cu foarte mult timp în urmă. Pe vremea mea, copiii nu erau ca acum, nu mergeau la școli de fotbal de la 4-5 ani. Eu am început mai târziu. Locuiam cu mama în cartierul Frații Golești și toată ziua stăteam afară și băteam mingea. Atunci erau multe locuri unde te puteai juca, nu erau atât de multe blocuri construite. Norocul meu s-a numit, pot spune, faptul că mama m-a înscris, în clasa a V-a, la Școala Nr. 11 (n.r. – acum se numește Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Pitești), iar acolo era o clasă de fotbal a profesorului Mihai Georgescu. Clasele primare le-am făcut la Târgoviște, unde tatăl meu era detașat cu serviciul, el fiind comandant de unitate de tancuri. Ne plimbam prin multe orașe. De exemplu, eu m-am născut la Târgoviște, fratele meu s-a născut la Oradea, iar sora mea, care a murit de tânără, s-a născut la Reghin.
În clasa a VIII-a, am ieșit campion național cu echipa școlii. Finala s-a jucat pe terenul 3 al Stadionului ”Nicolae Dobrin”, împotriva echipei Școlii Sportive din Bacău. Am evoluat titular; de fapt, în toată cariera mea, de la juniori până la seniori, eu am jucat numai titular.

Cum ați ajuns la FC Argeș?

– Domnul Leonte Ianovschi venea la școală și urmărea toți jucătorii, iar cei mai buni juniori din echipă mergeau la FC Argeș. La 14 ani, în 1976, am ajuns la clubul din Trivale, iar în anul 1980 am câștigat Campionatul Național de Tineret; în toamna acelui an am ajuns la seniorii lui FC Argeș. A fost un pas important în cariera mea.

Citește și Dincolo de gazon. Viorel Moiceanu, la ceasul amintirilor

Despre debutul în Divizia A ce-mi puteți spune?

– Pe 1 august 1980, am împlinit 18 ani, iar pe 2 august, în meciul Universitatea Craiova – FC Argeș, încheiat cu scorul de 3-2, am pășit pentru prima dată în Divizia A. În tribune erau 40 de mii de spectatori, stadionul era un vulcan. Balaci juca la Craiova, noi îl aveam pe magnificul Dobrin, care avea atunci 33 de ani. Antrenorul echipei FC Argeș era Florin Halagian, dânsul a avut încredere în mine, iar eu nu l-am dezamăgit.

Au urmat ani de succese…

– Exact. Au fost, ce-i drept, și neîmpliniri, dar păstrez în minte doar clipele frumoase, iar acestea nu au fost deloc puține. În anul 1981, am obținut, cu naționala, locul trei la Campionatul Mondial de tineret, disputat în Australia. Romulus Gabor a fost desemnat cel mai bun jucător al acelei prestigioase competiții. Cu doi ani în urmă, Diego Armando Maradona câștigase acea distincție.
A venit vremea să fac armata, așa că am ajuns la Steaua București, în tricoul căreia am evoluat în perioada 1982-1985. Am câștigat eventul în 1985, iar în toamna acelui an am revenit la Pitești. Am fost căpitanul echipei, am marcat goluri, am dat pase de gol. În sezonul 1990-1991, am jucat în tricoul echipei Dinamo, iar în perioada 1991-1994, am fost la Gloria Bistrița. Apoi, am renunțat la cariera de jucător și m-am dedicat celei de antrenor.

Citește și Dincolo de gazon. Briana Briceag, mezina căpitanului FC Argeş, a împlinit un an

„Domnul Leonte Ianovschi m-a angajat la o firmă de subansamble în Găvana”

Vă mai amintiți când ați câștigat primii bani din fotbal?

– La vremea aceea, un salariu mediu era de 2500 de lei. Aveam 15 ani și domnul Leonte Ianovschi m-a angajat la o firmă de subansamble în Găvana. Primeam avans 800 de lei, iar lichidare aveam 1000 de lei. Eu mai luam și o indemnizație de 1200 de lei, pentru că jucam la națională, dar nu-mi puteam cumpăra decât mâncare de la bufetul clubului, care era la hotelul partidului. Nu avea toată lumea acces acolo.

Ați trăit clipe de neuitat alături de FC Argeș. Numiți două momente care v-au rămas în suflet.

– Primul, golul pe care l-am marcat în anul 1985, când m-am întors acasă, de la Steaua, în meciul cu Universitatea Craiova. I-am bătut pe olteni cu 2-1, am marcat eu și Ignat. Am jucat împotriva echipei care disputase semifinala Cupei UEFA, cu Benfica Lisabona, în anul 1983.
Un alt moment important a avut loc în toamna lui 1981, când am jucat cu Aberdeen, la Pitești, în Cupa UEFA. Scoţienii erau antrenaţi de către marele Alex Ferguson. Am pierdut cu 3-0, în Scoţia, iar acasă am făcut 2-2.

Un vis rămas neîmplinit aveți?

– Da, că nu am câștigat Cupa Campionilor Europeni. Am plecat din Ghencea cu un an înainte ca Steaua să câștige marele trofeu.

Două calități și două defecte…

– Calități: sunt serios și punctual. În ceea ce privește defectele, sunt prea orgolios și am foarte mare încredere în oameni.

V-a plăcut școala? Care a fost cea mai mică notă pe care ați luat-o?

– Da, dar nu mi-a plăcut chimia. La această disciplină am luat cea mai mică notă, 4.. Materiile preferate au fost istoria și geografia.

Vă considerați un om bogat?

– Da, sufletește, pot spune că sunt un om foarte împlinit. Mă pot lăuda cu cele 300 de meciuri jucate pe prima scenă a fotbalului românesc, cu 36 de goluri marcate, cu 20 de lovituri de pedeapsă executate și cu niciuna ratată. Mai adaug și faptul că am o soție minunată, pe Gabriela, și doi copii deosebiți, o fată, Ana Maria, și un băiat, Adrian Gabriel. Nu sunt bogat, ci foarte bogat, dacă mă uit la realizările mele.

Citește și Dincolo de gazon. Viorel Tudose: „Marele meu viciu este FC Argeş. Bunicul meu se numea Dobrin”

Citește și Nicolae Dică: „A fost decisă dinainte demiterea mea”