Emanoil Popescu s-a născut la Vrăneşti/Călineşti, Muscel, la 22 februarie 1926 – Piteşti, și a decedat la 10 august 2007, văzându-și visul împlinit, înființarea filarmonicii. A fost profesor suplinitor de muzică, dirijor de cor, de orchestră, de operetă și memorialist.
Primul vis a fost să se facă preot, urmând Seminarul Teologic din Bucureşti, absolvit în 1946. Văzând care va fi viitorul preoțimii, dar și fire rebelă, urmează Conservatorul „Ciprian Porumbescu” Bucureşti (absolvit în 1952), la clasa Ioan D. Chirescu.
Își începe activitatea dirijorală cu Corul mixt al Sindicatului Combinatului Siderurgic din Hunedoara (1952-1955), susținând primele concerte. Viață grea, ce voci bune să găsească printre siderurgiștii care nu știau să citească o partitură muzicală!?
Reușește să vină mai aproape de casă, în 1955, la Pitești, la Palatul Culturii. Cum acesta nu avea în schemă post de dirijor, este angajat ca fochist al Palatului Culturii, post pe care avea să-l ocupe zeci de ani. Acest aspect îl deranja la anii senectuții. Sau mai bine zis îl revolta. Nu putea să ierte! El, care era socotit cel mai important dirijor de cor din Pitești de ceva vreme. A și spus-o public, cu ocazia acordării, în decembrie 1996, a titlului de Cetățean de Onoare al Piteștiului. „Aveți în fața dvs un fochist, asta scrie pe cartea mea de muncă, domnilor! Dar chiar am fost fochist, am asigurat focul de la Palat. Cu aceleași mâini încărcam cărbuni la 5 dimineața, iar ziua dirijam!”
La Palatul Culturii Pitești înființează corala bărbătească „D.G. Kiriac” (există și astăzi, dar, pentru a fi salvată, de Georgică Paraschivescu, a fost preluată la Casa Sindicatelor), dar și altele: Corul mixt (1955- 1968), Corul de copii (1955-1996), Corul bărbătesc (1967-2001), Corul de cameră (1968 -1996), Grupul vocal clasic feminin (1970 – 1996). În urma premiilor obținute la nivel național, e solicitat și în județ. Astfel, conduce formaţii mixte la Căminul Cultural Leordeni, Argeş, la sindicatele „Textila”, „Petrol”, „Învăţământ”, „Spitalul Unificat Piteşti” etc. Mișcarea corală era în floare, mai toate comunele și marile întreprinderi aveau un cor de amatori. Coriști adevărați, voci bune, ehei, floare rară. Dar se miza pe descoperirea unor asemenea voci.
Dar Emanoil Popescu își urmează destinul. Vrea să „joace” sus, punând în scenă operetele „Ana Lugojana”, de Filaret Barbu (în 1962), și „Casa cu trei fete”, de Franz Schubert (1963). În 1970, înființează Festivalul național de muzică corală „D.G. Kiriac”, ce dăinuie și astăzi.
Cu corala „D.G. Kiriac” are și turnee externe în lagărul socialist: Cehoslovacia (1968), Ungaria (1970), Lituania (1972) și Bulgaria (1974). În 1991, va face un turneu în Franța.
A fost considerat, deși concurența era deosebită, ca fiind cel mai important dirijor din Argeş-Muscel în ultimele decenii ale secolului XX. În 2001, publică volumul memorial „O viaţă dăruită muzicii”, lansat la Primăria Pitești în fața unei săli arhipline.
Ultimii ani de viață au fost extrem de grei. Nu din cauza bolilor bătrâneții, ci a sărăciei lucie. Deh, pensie de fochist, cel mai prost plătit post. Cineva îi mai ducea ajutoare (alimentare).
A ținut ca în drumul lui spre cimitir să se odihnească și la Biblioteca Județeană Argeș (Palatul Culturii nu mai exista din 1993, iar biblioteca împărțise spațiul zeci de ani cu Palatul). Era într-o zi de sâmbătă. Directorul Sachelarie s-a văzut nevoit (pentru că a primit telefon de sus cu o oră înainte) să aducă salariați de acasă pentru a gestiona situația.
Între timp, Emanoil Popescu, marele dirijor, a fost uitat de comunitatea locală…Tocmai de aceea l-am readus în atenția dvs. În această pagină, nu veți găsi ce se întâmplă azi, ci ceea ce a contat în cultura locală…
Citește și Festivaluri româneşti peste hotare, cu musceleni în prim plan
Citește și Mari oameni de cultură stabiliţi în Argeş
0 Comentarii