Îl cunosc. George Baciu. A fost unul dintre elevii mei. Am fost unul dintre profesorii lui. Băiat de la țară. Modest, inteligent, tăcut, interiorizat, nu-i plăcea să se dea în spectacol, nu încerca să domine, nu crea probleme dascălilor, era respectat de colegi, iubit de fete.
Nu știam că este ispitit de muze. Își ferea poeziile de ochii oricui. Spre deosebire de mulți alții, nu mi-a cerut niciodată sfaturi. Am aflat că este bântuit de această boală, la el incurabilă, cu mult mai târziu, din cărțile publicate, în care, iată, m-a depășit.
Atâtea cărți încât ar putea să facă din ele o potecă de acasă până la școală. La liceul din Domnești, unde este director și profesor de folosofie. Cum va fi având timp pentru toate…
Îl caut cu gândul înaintea mersului. Îl găsesc pe dealuri. Pe plaiuri. Pe pajiști înflorite. Își paște pe sub poalele cerului turmele năzdrăvane… „Cine le vede, nu le crede, cine le paște, le cunoaște!” Le hrănește, le mulge, le tunde, le vinde laptele dulce ca mierea și amar ca fierea și lâna de mătase, fără bani. Înfruptați-vă! Bucurați-vă! Baciul este darnic!
Ne tragem la margine de zăvoi. Unde-i iarbă pentru voi și umbră pentru noi.
– Baciule, Baciule, ce fel de păstor ești tu? Nu văd niciun ciopor de miei, nici de mioare, nici de oi fătătoare cu lâna până la pământ, nici berbeci, nici capre, nici țapi. Nici câini de pază. Nici cai de samar. Nici stâna din primăvară până în toamnă…
– Turmele mele, păscute pe sub stele, sunt ciopoare de imagini și de idei.
– Fii bun, te rog, și scoate din desaga aia nemaivăzută și nemaipomenită, actele lor de identitate!
Și mi le prezintă spre verificare. Poezii de dragoste, de meditație, filosofice, poeme, romane, legende, eseuri, cronici literare, studii de istorie, culegeri de folclor, în ultima vreme, niște afurisite de aforisme. Niciun gen literar nu-i este străin. Cugetările bardului ajuns la maturitate, prezentând gânduri rebele și hăituite până dincolo de înțelesuri.
– „O scenă este lumea, noi actorii” spunea Shakespeare. Te prinzi în marele joc? Clown sau personaj tragic?
– Sunt locatarul asasin al râsului cu plânsul în călcâi. Nu mi-a mai rămas nimic din agresiunea timpului adâncit în spinarea mâinii, căutându-mă. Pe muchia destinului, negăsindu-și locul în viață, am fremătat înlăuntrul rostului cu care m-am condamnat la o explicație indiferentă…
– Unde te afli în timp și în univers?
– Locuiesc pe o filă de gând. Ca o santinelă pe care decența războiului o rănește cu prisos de banalitate. Nu mă citește nimeni. Cumințenia uitării e singura ispită ce se poate pipăi pe tăcute.
– Ți-a dat vreodată moartea târcoale?
– În anumite dimineți asist la viul morții mele, sughițând pe muchia defectuoasă a educației – o veche maladie cu vaiet terapeutic. Îl întreb pe profesorul Adam ce adnotări aduce lecției de fior predată dinapoia altarului coastei. Îmi azvârl conștiința Evei ca pe-un holocaust cu pretext de duminică atârnată în strădania unui minijup, cu mirare pedagogică. Iar eu, elevul, eșuat în istoria fenomenului OM, mă veștejesc năstrușnic în ideea de existență categorială, sinucigându-mi sensul în dimineața cu imunitate socratică.
– Îl cauți pe Dumnezeu?
– Dumnezeu a creat lumea fiiindcă o simțea în inimă. Și a făcut din poporul său un imn. Dar iată că poporul său se teme de rațiune, de răcerea de dincolo de cuvinte.
– Dincolo de El?
– Dinclo de Dumnezeu stă fragilitatea dumnezeirii. Ca o icoană cu certificat de deces, îngrămădită în nervii altarului din sonetul inimii. Dincolo de dumnezeire e goliciunea argumentelor cu care ne parcurgem buzele hoinărite de mirarea plângăcioasă a Giocondei. Dincolo de argumente e viața, singura întâmplare neașteptată ce ne tastează biografia într-un e-mail cu pretenții de istorie umană.
– Liniștit, neliniștit, fericit, tulburat, cutremurat?
– M-am înzăpezit pe sânul morții mele că nu mai am sfârșit, asemenea orașului cu noaptea în gură, împotmolit în invazia insomniilor ațipite în pleoapele lehuzelor din bordeluri.
– Și dincolo de tine?
– Dincolo de zilele mele e pudoarea absurdului. Singura calamitate ce mă rostește ca pe-un eveniment trecător savurând veșnica pasiunilor ciobite în dulceața spaimei de sfințenie. Rațiunea mă plictisește. Ea e cangrena înțelepciunii lucrului ce cugetă la adăpostul mătăniilor ca exercițiu de supunere…
* * *
Unde sunt? Pe ce vreme? Și cu cine? La poalele Olimpului? La școala lui Pitagora? În Areopagul din Atena, printre ucenicii lui Socrate și Platon? Cu înțelepții Tibetului sau Ierusalimului? La Uruk, la Ninive? În tăcerea bibliotecii din Alexandria? În forumul Roman? La curtea lui Confucius?
… Domnești. Un sat pe râul Doamnei. Un păstor de gânduri răzlețe…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii