Românii au fost obligaţi să livreze oficial mari cantităţi de animale şi produse alimentare, dar să hrănească şi Armata Roşie de ocupaţie. Abia în 1958 ultima eliberare rusească a luat sfârşit, dar efectele au continuat până în zilele noastre. Chiar dacă ostilităţile s-au încheiat în luna mai 1945, noii aliaţi au uitat să plece spre cazărmile de bază. Comandamentul Armatei 26 a preluat spre folosinţă clădirea Tribunalului Argeş (32 de camere) în perioada 6 iulie-30 august 1945.
Plăcerile interzise oamenilor de rând în Uniunea Sovietică se mai găseau încă în România
Atitudinea cuceritorilor ar putea fi uşor comparată cu cea a celebrilor vandali. Chiar dacă în clădire stăteau ofiţeri, geamurile au fost sparte, un tablou cu Iisus Hristos distrus şi jaluzelele rupte. Căldura verii n-a ferit uşile sobelor de furia sovieticilor, multe însă dispărând fără urmă. Pagubele produse în mai puţin de două luni au fost estimate la suma de 2.083.409 lei. Chiria a fost apreciată la 1.200.000 lei, iar taxele pentru lumină şi apă au fost achitate de Prefectura Argeş. Şi cifrele nu reprezintă decât efortul făcut pentru o singură unitate de comandament. Cetăţenii sovietici luau masa la restaurantul Andreescu cu doar 800 lei pe zi, ceea ce ducea la pierderi zilnice de 20.000-30.000 de lei. Trebuie remarcat faptul că propaganda politică deşănţată n-a schimbat pasiunea oamenilor pentru un trai decent şi orice oportunitate era exploatată din plin. Plăcerile interzise oamenilor de rând în Uniunea Sovietică se mai găseau încă în România în curs de comunizare. Soldaţii sovietici aveau misiuni clare pe lângă cele de rutină privind instrucţia militară şi îndoctrinarea ideologică. Comuna Topoloveni era vizitată pe 22 septembrie 1947 de ostaşi din departamentul topografic. Se poate presupune că erau interesaţi de un nod rutier de unde continuau drumurile spre Piteşti şi Câmpulung. Alţi militari au vizitat în aceeaşi lună aşezarea Mihăeşti de unde au luat datele privind numărul de locuitori şi averea acestora. Hărţile topografice sovietice ale statelor vecine erau exacte şi la nivelul anului 1939, dar autorităţile de la Moscova doreau perfecţiunea pentru a valorifica la maximum puterea de foc a artileriei. Astfel de informaţii sunt importante pentru stabilirea potenţialului alimentar al unei regiuni în caz de război. Zvonurile privind declanşarea unui nou conflict cu lumea capitalistă îngrozeau populaţia românească.
Oficiul Economic judeţean considera că „populaţia oraşului Piteşti este ameninţată să rămână fără pâine“
Sovieticii, profitând de poziţia de forţă, au impus grele condiţii economice în contul despăgubirilor de război. Numai în contul articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost predate, în perioada 22 iunie – 6 noiembrie 1945, 121 de bovine. Articolul 11 aducea pentru al doilea an o cotă de 1.000 de bovine şi 2.000 de ovine. Vitele strânse din judeţul Argeş urmau să aibă cel puţin 340 kg în viu, vârsta sub şapte ani şi glandele de lapte sănătoase. Taurii pentru reproducţie urmau să aibă în medie 380 kg şi cel mult şase ani, iar boii nu puteau să fie mai uşori de 370 kg. Greutatea indicată de specialiştii sovietici era însă greu de îndeplinit în condiţiile unei secete prelungite. Autorităţile au urmărit cu rigurozitate maximă modul în care cetăţenii executau obligaţiile impuse de Moscova. Orice persoană care întârzia predarea cotelor era urmărită în justiţie pentru sabotaj. În această situaţie s-a aflat locotenent-colonelul Ion Gogulescu, ce a predat la Hârtieşti (judeţul Muscel) un bou, un junc, 1.400 kg fân, 10 kg untură, 7,7 kg unt şi un porc. Cum între instituţiile din cele două judeţe învecinate era o proastă comunicare, ofiţerul a fost acuzat de sabotaj. Abia la 2 iunie 1946 s-a hotărât renunţarea la urmărirea în justiţie. Dacă în noiembrie 1945 o masă la cantină costa 350 de lei, în ianuarie 1946 se ajungea la 374, dar în februarie şi martie se atingeau cotele de 701 şi 817 lei. În ianuarie 1946, Oficiul Economic judeţean considera că „populaţia oraşului Piteşti este ameninţată să rămână fără pâine“. Seceta din 1946 a agravat situaţia alimentară. Un ou ajunsese în ianuarie 1947 la 5.000 de lei, un litru de lapte se vindea cu acelaşi preţ, dar carnea era un produs de lux (18.000 sau 20.000 lei/kg), iar untul era de neatins (70.000 lei/kg).
Imaginea urbei de pe Argeş era afectată de clădirile lovite de raidurile de bombardament ale aviaţiei americane
Orice stat totalitar se caracterizează prin instaurarea unui regim de supraveghere a duşmanilor obiectivi şi guvernul Petru Groza nu putea să facă excepţie de la legile istoriei. Biroul Siguranţei din Piteşti avea ca principală misiune urmărirea legionarilor şi a simpatizanţilor mişcării. La 4 august 1945 se întocmea un raport despre patru profesori, dar doar Voinea Constantin (Liceul industrial de băieţi) era considerat periculos şi s-a propus internarea în lagăr. Nu era însă de găsit. Alte persoane (Ciungan Titus Liviu, Ciocan Haralambie şi Grigorescu Vasile) nu săvârşiseră abuzuri în timpul regimului Antonescu şi nu colaboraseră cu legionarii. Anchetele poliţieneşti pătrundeau şi la ore. Profesorul Ciocan Haralambie de la Liceul I. C. Brătianu a fost supravegheat pentru că la ore a vorbit despre penitenciarele model din SUA. Concluzia anchetei era că nu se aduseseră critici la adresa formei de guvernământ din România şi nici la adresa administratorului Penitenciarului Argeş. Se reconfirma faptul că profesorul Ciocan nu făcuse parte din partide ostile comunismului. Trebuie observat că turnătorii erau infiltraţi deja în şcoli şi manipulau informaţiile din rapoarte în funcţie de interesele particulare. Imaginea urbei de pe Argeş era afectată în anii 1945 – 1947 de clădirile lovite de raidurile de bombardament ale aviaţiei americane din 1944. Unele case erau dezolante. Pe bulevardul Elisabeta la numărul 42 se aflau clădiri ale Ministerului Educaţiei Naţionale. Construcţia din curte şi magaziile fuseseră grav avariate de o bombă de mare calibru, iar casa de la stradă avea acoperişul avariat, tencuiala căzută şi crăpată şi scara principală distrusă. Comisia de salubritate propunea dărâmarea clădirilor din curte şi repararea celei de la stradă. Pe acelaşi bulevard, la numărul 40, bombele distruseseră un şopron, avariaseră grav o clădire din centru şi casa dinspre stradă afectată de suflu şi cu etajul abandonat. Toate clădirile ruinate se aflau în plin centru. O casă de pe strada Tudor Vladimirescu cu nr. 111, proprietatea lui Constantin Chinie, era insalubră şi în 1948, iar comisia specială a propus dărâmarea la 15 aprilie. Primarul a cerut două autocamionete pentru refacerea oraşului la 11 iulie 1946, dar resursele erau îndreptate spre alte destinaţii. Case, biserici şi şcoli aşteptau reparaţiile necesare pentru a nu ajunge în stadiul de ruină. Lipsa banilor a dus la imposibilitatea executării reparaţiilor la instalaţiile vitale ale oraşului. Primarul constata cu îngrijorare la 10 iulie 1946 că motorul de la instalaţia de pompare a apei potabile era stricat şi că n-a fost înlocuit, iar populaţia suferă de apă. Canicula instalată în vară şi lipsa apei au favorizat provocarea de incendii. Forţele de intervenţie au fost surprinse de valul de foc din august 1946. Pe 15 august, s-a aprins locuinţa numiţilor Gh. R. Voicu şi Ion I. Florea din Papuceşti. Două zile mai târziu dispărea în flăcări acoperişul casei din proprietatea Ioanei Călin (str. Mircea Vodă, nr. 8). A doua zi era sinistrată văduva Filofteia St. Călin de pe strada Matei Basarab, nr. 230. Chiar dacă avea trei copii minori în grijă, n-a primit niciun ajutor de la autorităţile locale pentru că nu existau fonduri.
M.I.
0 Comentarii