Am avut șansa să-l văd pe Dobrin jucând. Nu lipseam de la ore pentru asta – așa cum o făcea uneori Cristian Gentea când era elev la „Odobescu” – dar, duminicile, de regulă, când știam că joacă el, mă aflam în tribunele de pe „1 Mai”, pentru că spectacolul era garantat. Odată, la un meci cu Steaua sau cu Dinamo, nu îmi mai aduc aminte, venise atâta lume, încât, copil fiind, am rămas blocat între spectatori, cu spatele la teren, pe o cale de acces din tribune. Or, sperietura asta nu se uită…
Am avut privilegiul să fiu, o bună bucată de timp, vecin cu Nicolae Dobrin. Maestrul stătea cu un etaj mai jos și, când încingeam vreo miuță în curtea blocului, iar câte-un locatar se supăra pe noi că mingea mai lovea vreo mașină, ne lua apărarea de-acolo, din balcon, de unde ne privea atent în timp ce trăgea din „kentane”. Mai târziu, ca jurnalist în devenire, am stat de vorbă cu vecinul, la el acasă, în bucătărie. Așa am aflat direct de la sursă, cum se spune, cât de grav a fost accidentul de mașină pe care l-a suferit, dar și că, printre cei care l-au ajutat în spital, puțini la număr, a fost Cornel Dinu, acesta aducându-i medicamente din Germania. Și îmi mai spunea domnul Gicu, un om de mare bun-simț, că îi e foarte frică de avion și că, din cauza asta, abia a fost convins să ajungă cu „naționala” în Mexic, acolo, unde, din păcate, n-a jucat niciun minut, deși merita – spun toți – să stea față în față cu Pele.
Citește și Tricoul lui Dobrin a ajuns în muzeul lui Real Madrid
Am suferit, ca mulți alții, în 2007, când prințul nostru din Trivale murea într-o dimineață de octombrie, pe un pat al Spitalului Județean. Avea 60 de ani. Nu pot uita – n-am cum! - funeraliile de pe stadionul care deja îi purta numele, atunci când Hagi, marele Hagi, în semn de profund respect, s-a aplecat peste sicriu, la „oficială”, ca să-i sărute mâinile. Când a fost adus pe gazon, pentru un ultim omagiu, nori plumburii au început să cearnă ploaie, iar oamenii plângeau ca niște copii.
În fine, duminică, 17 septembrie, am avut șansa să-i întâlnesc pe câțiva dintre coechipierii de pe vremuri ai legendarului nostru fotbalist, care au fost onorați de municipalitate cu prilejul ultimului eveniment oficial desfășurat pe această arenă ce va fi demolată. Unii mi-au vorbit despre el, încântați că-i întreb. Dobrin, care ar fi avut azi 76 de ani, se odihnește aproape, la o aruncătură de băț de stadionul botezat cu numele lui la propunerea președintelui Victor Jigman. Mulți i-au spus Marele Absent. Dar el e mereu, de fapt, Marele Prezent. Numele și spiritul lui au dat forță clubului de fotbal argeșean, Dobrin e în firul de iarbă al gazonului, e în mintea și în inima fotbaliștilor mici sau mari din Trivale, e moralul suporterilor, ăia puțini și supărați de acum, care vor fi, să dea Domnul, din nou mulți. Dobrin e un brand al Argeșului, la concurență, poate, în România, doar cu brandul Hagi. Să avem grijă ca acest brand să nu se demodeze!
0 Comentarii