# Cronică neconvenţională

Țin în mâini ultima carte a Denisei. Mă arde în podul palmelor. Mă furnică. Frige. O învârt. O răsucesc. Pe toate părțile. Se cântă în mine o melodie. De unde vine?  „Iubesc femeia. De dor nebună. Femeia brună…”. Închideți fereastra!… Cumpărați cartea. Puneți-o în ramă. Pe peretele dinspre răsărit al inimii. Ca pe o icoană pictată pe sticlă. Frumoasa frumoaselor. Cântă. Descântă. Te scoate din boală…
„Există întotdeauna o iubire în brațele căreia să te sinucizi. Seamănă cu ce-a fost mai frumos în copilăria ta. Zvâcnește ca sângele brațului când te legăna.
(…) Există întotdeauna o iubire în brațele căreia să te sinucizi. Cu tâmpla uscată, cu nervii lichizi”(33)
I s-a întâmplat Julietei. Dar, spune Denisa: „Atârn de tine ca un spânzurat, cu mintea grea, cu sufletul înnodat  (…) Atârn de tine ca de o spaimă”(31)
Frumoaso, cine te-a speriat într-atât? Nu înțeleg. Dar nici nu-ți cer să te explici. Păstrează-ți zâmbetul enigmatic și privirea care îmbată. De norocul tău a fost unul singur, și anume că Leonard nu te-a întâlnit. Ar fi fost alta Mona Lisa…
Și Denisa ne mai mărturisește în altă parte: „Umerii tăi, pilastru, pe care molii au plâns, au lins ce era de lins și s-au stins. Scheletul lor liniștit a adormit. Albastru. Niciun astru n-a fugit după lumina din molii. E lumina altui tărâm. Ce să fac, iubirea mea, să mă întind și eu și s-apun?”(23)
Păi, dacă este așa, primesc, doamnă, rețeta scrisă pentru toată lumea asta care-și iese din țâțâni.  „Meritai o femeie mai bună. De abur dulce și de jurăminte. De scorțișoară pe cerul gurii, ca o petală.  Meritai un pântec liber și zvelt pe care să scrii înțelept, în câteva cuvinte, ce e bine și ce e rău. Și-n care să-mplânți, la o adică, pumnale cu multe rubine și ținte. Meritai o gură umedă, de prună, gură-sclavă și gură-stăpână. Meritai luna și pământul. Să fi atârnat ca poamele de inima ta, încurcate-n valve, ventricule, auricule, ciorchini de orice bate și va bătea. Sunt cea care nu vrea să plece, dar va pleca.”(30)
Nu o cunosc pe Lara Fabian. Nici nu vreau. Îmi este de ajuns Edith Piaf și aș vrea să fiu Aznavour-ul ei. Dar căzusem la pat. Je suis malade. Ochii ei… Ochii tăi… Și tot cântă… Și te-nnebunește… Ca femeile… Ca femelele… În zori… Pe iarbă… Pe frunze… Sub stele… Lara Fabian… Je suis malade… Boală care se ia… Joc nupțial… Gâzele, mormolocii, toate vertebratele, târâtoare și zburătoare, universul tot… Trăim într-un eu bolnav. Miroase a sânge, a cadavru și a nebunie. Dar Lara Fabian cântă „Je suis malade… ” „Multă vreme, Lara Fabian te-a iubit în locul meu. Cânta «Je suis malade» și cădeam la pat zile în șir. Dezgolită ca un trandafir. Je suis malade. Lara Fabian a făcut mai mult decât mine. Ochii ei mari s-au întins ca iepele în țărâna dorinței. Au fătat primul mânz. Apoi pe-al doilea. Îi încălzeau cu ce adunaseră de prin case străine. Je suis malade. Pe veșnicie. Pe iepe de sânge și de pustie”(24)
E rândul Denisei. El nu e cel săgetat de pajul Cupidon. Nici zburătorul cu negre plete. N-are nume. N-are chip. Doar o închipuire. Nu se știe de unde vine. Nu se știe unde se duce. „Dragul meu prinț fără coroană, plouă c-o lună plină ca o icoană din care-a mușcat cine-a vrut și cine n-a vrut. Acum, în bucăți s-a desfăcut. M-aplec feciorelnic să o sărut. Am zis feciorelnic. O, Doamne, fecioria a fost și-a trecut. Prințe al grațiilor mele, pe care atât de sfios între pulpe le legăn, le culc, spune-mi ce-i pentru tine adevărat: să porți scutul ca pe-un nufăr de aer, imaculat, sau să te zbați ca un câine în mine, pe rând fioros, sătul și-mpăcat?”(15)
Poate l-a creat. Poate l-a emanat. Precum Geea, zeița primordială, pe Uranus. Și s-au desfătat. Prima iubire umană, dar păcătoasă în univers.
„Vintrele acum ațipesc. Sângele-I la apus. Nu mai curge masiv, nesfârșit și rebel. Visuri și-abisuri nu se mai potrivesc. Eu însămi mă lepăd de mine, când mă privesc. (…) Eu sunt femeia încolțită de patimi. Chiar dacă merg dreaptă și tac. Nu mai am leac.”(35)
Și învață să scrie. Epistolă în neant. Poate o găsește cineva. Eu, tu, el… Există?…
„Scriu astăzi despre bărbatul care m-a învățat să sărut, să îmbrățişez, să fiu tot ce am vrut. Scriu, ca să nu mă uite. Căci va veni și timpul acela. Când va uita și de Lolita, și de Rașela. Scriu, ca să știe că miroase a liniște și-a sudoare păstoasă. Scriu c-o patimă licoroasă.”(19)
Mai departe, în oglinda timpului, totul se tulbură.
„(…)Tot ce poți vedea acolo e o siluetă de cerșetor. Poate nici măcar atât(…)”(6)
Și nu-i mai rămâne decât să valseze cu o himeră.
„Vals cu tine. Vals cu cine ai fost. Vals cu cine vei fi cândva. Vals pe vârfuri cu umbra mea.”(28)
(Prof. Marin Ioniţă)